Putere si Univers

    Uneori sunt eu, alteori sunt oricine imi doresc sau nu sa fiu. Cand tu suferi, oricat as incerca sa evit, nu numai ca empatizez cu tine, dar intru, pur si simplu, in pielea ta. Tu, oricine ai fi, oricum ai fi, oriunde ai fi; iesi uneori, fara sa stii, din corpul tau, sa-mi faci loc sa te simt.
   Cand cazi, sau cand te ridici, intrebarile nu-si mai au sensul. Tu doar continua sa respiri, noi, celulele tale, vom lupta pentru tine. Tu esti Universul, si faci pereche cu ea. Care ea? Puterea!
    Fericita si constienta ca abisul esti tu. Insensibilitatea ei nu te atinge. Iar ea, se tot plimba prin abisul tau, se descopera printre resturi de roci graitoare; aripi frante, le ridica, le uneste, le vindeca si le impartaseste secretul nemuririi. Ea isi duce veacul parcurgand de-a lungul si de-a latul suprafata ta, si intotdeauna descopera ceva nou. Se simte fericita in prapastia fara ecou, care nu-i poate duce mai departe nici macar franturi din strigatele de lupta si libertate.
    Esti locul ei, abisul ei de fericire, care poate fi aflat de catre orice altceva, doar din greseala. Oricine il va cauta, nu-l va gasi.
    Dar locul ei ne apartine, pentru ca tu esti Universul, tu esti noi, tu esti orice iti doresti sa fii. Iar ea...isi face loc oriunde, sa construiasca sau sa distruga, sa apere sau sa atace, sa inceapa sau sa termine, pentru ca insusi numele sau spune totul: Puterea!!

Sec

                    

      In ce ne transformam? Din oameni cu daruri, in masini cu utilitati! Bucuria a ceea ce suntem dispare, raman doar imagini incerte, controverse, analize si supozitii asupra vietii "perfecte" duse de catre niste "privilegiati" ai societatii. Incerc mereu sa-mi pastrez optimismul transformand in minte mediocritatea notorie a acestei lumi in imagini zambitoare, privind un gard, o masina simpla, o masa, o banca, o casa, si gandindu-ma ca aceste lucruri (pentru noi banale) au adus candva fericirea in sufletele celor care le-au creat, si zambete pe chipurile celor care le-au folosit pentru prima data. Primii creatori ai telefoanelor, ai mijloacelor de transport, ai oricaror obiecte sau inventii, au facut totul din dragoste pentru oameni, pentru natura, pentru acest "tot".
     Primii utilizatori le-au folosit cu bucurie si recunostinta. Astazi lasam in spate bucuria si dragostea de a creste si de a face ceea ce suntem conceputi sa facem, in favoarea banilor si pozitiilor sociale. Astazi masina este un reper social; telefonul, un factor de imagine, iar noi...care noi?! Astazi vindem daruri divine si abilitati native pentru bani. Dorinta de a ne aduce contributia in construirea unei lumi frumoase, s-a transformat intr-un razboi de imagine si artificiu. Zambetul sincer de dupa creatie, s-a transformat intr-un rajet lacom de bani si pozitie de varf, ca mai apoi sa preia forma finala a unei expresii fixe, o expresie constienta, dar plictisita de putere. Si merge treaba, un an, doi, zece...merge pentru ca generatii intregi au construit pentru noi. Numai ca noi am incetat sa construim, noi doar vindem, si cumparam. Sa nu uitam ca noi cumparam lucruri nepretuite, iar asta nu o sa tina la nesfarsit. Valoarea noastra sta in simplitate, in spirit, in iubirea pentru tot ce ne inconjoara, si sta in puterea noastra sa o sporim, sau sa o epuizam complet.
     Eu nu am nici un drept sa spun "treziti-va", eu doar imi doresc sa NE trezim.

Suflete curioase

     Iubesc copiii! De fiecare data cand obisnuiam sa intalnesc unul, il intrebam cum il cheama. Ziua mea devenea mai buna, si, in schimb, am retinut prea putine nume, si prea putine chipuri. Imi amintesc insa, anumite discutii prelungite cu anumite ocazii, amintiri frumoase, despre suflete curioase.

           O fetita m-a intrebat odata de ce oamenii mari zambesc mai putin, si i-am raspuns ca ei au uitat sa aleaga cu inima.In ochii ei mari si verzi, pe care inca ii pastrez in minte, am citit nedumerirea, si n-am stiut sa-i raspund mai mult. M-am gandit la un mod in care, sa invatam impreuna, de ce oamenii mari zambesc...altfel.

           M-am gandit la ursuletul din copilarie, jucaria mea de suflet, pe care o strangeam in brate de fiecare data cand ma simteam singura, suparata, sau speriata. Vazand papusa pe care o tinea in brate, am intrebat-o :

            - Iti iubesti papusa?

            - Da.

            - Cand esti suparata, sau speriata, te face sa te simti mai bine ?

            - Mereu!

          - Daca in locul ei, ar fi o papusa mai noua, mai mare, mai frumoasa, ai iubi-o la fel?

             - Nu. Eu o iubesc pe ea !

         - Asta inseamna ca ai ales-o cu inima. Oamenii mari, uita, uneori, ca este cel mai important sa aleaga cu inima.

           M-am gandit atunci la ursuletul meu, care pentru copilul de atunci, era mult mai mult decat o jucarie. Crescand printre adulti si petrecandu-mi timpul ascultand problemele lor, ursuletul meu reusea mereu, sa ma plaseze in copilarie, acolo unde imi era locul. M-am gandit ca a nu alege cu inima, este ca si cum in dulcea copilarie, un om mare te-ar duce sa-ti cunosti primul ursulet de suflet; si m-am gandit cum ar fi fost ca in locul ursuletului meu, pe care-l fixasem cu privirea de la primul pas facut in magazin, parintii meu mi-ar fi cumparat altul. M-am gandit ca alinarea si curajul, s-ar fi putut transforma in "Mai am si ursuletul asta, care nu-mi spune nimic".

          Am simtit nevoia sa fac legatura intre maturitate si copilarie. Am clasat oamenii din viata mea astfel: jucarii sclipitoare (pe care nu le dorim cu adevarat, dar ne atrag acum, iar dupa putin timp, le vedem inutilitatea in viata noastra), jucarii cotidiene (pe care le iubim, si care chiar daca nu le-am tinut aproape mereu, stim intotdeauna unde le putem gasi), jucarii puzzle (ne invata, ne ajuta sa crestem, sa descoperim noi orizonturi, chiar daca uneori, rolul lor in viata noastra este unul scurt, intotdeauna semnatura lor va ramane gravata in sufletul nostru, pentru ca sunt langa noi, atat cat trebuie), jucarii impuse (care apar in spatiul nostru de joaca in anumite imprejurari, pentru anumit timp, cu care trebuie sa ne jucam de fiecare data cand persoanele care le-au daruit cu mai mult sau mai putin suflet, vin in vizita, dar pe care chiar daca nu le iubim, le respectam, si le pastram); si, bineinteles, jucariile de suflet, pe care le-am ales, sunt ale noastre, alese cu inima, care ne fac fericiti in orice moment.

           Copilaria este o viata. Cred, din tot sufletul, ca drumul nostru este format din doua vieti, intr-una. Copilaria este o viata, iar jucariile ne sunt suflete; iar maturitatea, o alta viata, in care cuvantul "jucarie", capata mii de sensuri derutante si neinsemnate. Ambele vieti, traite cu inima, capata forma fericirii. Noi, suntem jucarii, avem puterea de a da curaj, zambete, si imbratisari dulci!

           

Fara directie

     

      Nu ma intreba cine am fost, si nici cine sunt. Intreaba-ma cine vreau sa fiu, indiferent cat de putine lucruri ti-ar spune asta despre mine. Nu iti va placea ce auzi, caci, spre deosebire de tine, eu admit ca sunt dificila, si nu ma sfiesc sa o si arat. Dincolo de orice cuvant aparent de neinteles, eu stiu ce spun, iar daca nu, stiu ce gandesc. Lasa-ma sa-mi folosesc masca, sa zambesc si sa spun ca nu-mi pasa, pentru ca, intr-adevar, am invatat si sa nu-mi pese. Razi de inocenta mea, si transforma-ma in tot ce-i mai rau, dar mai intai, asculta! 

       Cunosc viata! Nu-mi cere definitii, sau un sir larg de idei, caci daca macar tu le-ai sti, nu ai mai fi aici...Stiu ca viata este cea mai frumoasa lupta, sau cel putin, stiu ca asa ar trebui sa fie, stiu ca imi pot controla o mare parte din viata, dar, spre deosebire de tine, copilul din mine inca stie ca nu poate avea control absolut. Am invatat si ca uneori mai greu decat sa te lupti sa traiesti, este sa te lupti sa vrei sa traiesti. Si mai stiu ca, "sa iubesti", nu tine de mine, sau de tine; de aici, sau de acolo; de atunci, sau de acum. Iubirea este mereu punctuala, doar ceasul nostru este in permanenta stricat.
     Ma rog si visez! Un vis este si fericirea, dar as lupta, poate cu orice lege sa inving realul si sa o aduc in viata mea. Traiesc prin intuitie, viziune si abstract.Iubesc prin arta! Caci puteam invata orice, mai putin sa imblanzesc iubirea! Este iluzia destinului meu, nu cunosc, si nu sunt cunoscuta. Pot lua orice forma a inchipuirii tale, ma poti sculpta in zeci de figurine; deci pot trai si in figurina unui monstru, promit, ca nu ma va mustra constiinta! Dar, tot sculptand, ma vei pierde, si poate, sfaramaturile aruncate au fost ineditul, pe care tu l-ai spulberat incercand sa-ti satisfaci ratiunea. 
       Imi imparti gandurile, inima, sufletul. Esti doar o energie, o unda alba a sufletului meu; esti gandul meu la salvare!  Si-mi pictez sufletul, inima, si gandul; eliberarea , isi revendica dreptul, printre tuse nestudiate, si culori alese doar cu spiritul, fara tehnica, fara cultura, doar intuitie! Esti arta!

Iertare

       

     A venit intr-o dimineata si mi-a aratat daca si cum se va schimba viata mea, daca voi ramane acolo.Cuprinsa de somn si nepasare, am ridicat  capul de pe perna, sa-mi confirm atentia printr-un gest.Mi-a marturisit ca va ramane langa mine, si m-a condus, incetul cu incetul, spre iertare.Mi-am confirmat iertarea pentru a mia oara, dar, fara sa stiu ca astfel, ma iertam pe mine...M-a inselat de atatea ori, si totusi, cum as fi putut sa-mi calc pe inima, sa-mi reneg fericirea, fara sa-i vad, poate pentru ultima data, bratele intinse?Trezita din realitatea mea, in visarea diminetii, speranta si increderea m-au cuprins din nou, si-am continuat sa mergem de mana si in acea zi.

     M-a mangaiat, m-a sprijinit, am zambit si am suferit impreuna.Nu ne intelegeam intru totul.Obisnuiam sa ne plimbam impreuna peste tot, pe plaja, pe carari de munte, prin paduri, sau prin lanuri de grau, iar cand mi se facea foame, sete, sau frica, imi zambea, imi arata cateva drumuri, si imi spunea sa aleg unul.Desi vedeam doar un drum, stiam ca de fiecare data imi arata cel putin doua, si alegeam, nevazutul.

     Nu stiam daca vom ramane impreuna, sau vom separa in doua acelasi drum, ii cunosteam obiceiul de a se ascunde in umbra, asteptandu-mi chemarea, stiam ca ar fi stat langa mine pana la sfarsit, daca as fi fost de acord, dar stiam si ca va continua, totusi, sa ma raneasca din cand in cand...Avea radacinile adanc patrunse in sufletul meu, nu era ploaie, nici vant, nici soare, nici vara; mergand de mana, stiam ca nu este langa mine, ci parte din mine.Si am mai zambit impreuna o zi.Si inca una...

       Este aici, oriunde, si chiar daca ne-am certat din nou, stiu ca-si asteapta chemarea, si ca va veni negresit.Impartim o viata, o punte, sau un infinit...Si nu este o persoana, este doar Credinta.

       

   

Orizontul

       Toti simtim la un moment dat ca apartinem de un grup, un anturaj, o gasca, o societate, cu care ajungem in anumite momente sa ne identificam, simtind cum ne pierdem pe noi, urmand instinctul de turma; toti vrem sa fim la un moment dat in locul unei anumite persoane, toti avem tendinta sa ne dorim ceea ce detin altii.Dar cum ne dam seama ca suntem diferiti, cum identificam diferentele, si cum asemanarile?Ei bine, pentru mine, unul din lucrurile care ma ajuta sa-mi gasesc identitatea cand ma simt pierduta in multime, este viziunea, punctul meu de vedere.

      Viata este adesea incadrata in diferite comparatii.Ce-ar fi ca astazi sa fie o fereastra, un pisc, sau un petec de nisip pe o plaja?Indiferent cat de temporara ar parea locatia...Viziunea asupra vietii, si a laturilor ei ne diferentiaza in mod concret si definitiv, de oricare alta vietuitoare din Univers.Dar, intocmai unui cunoscator al bijuteriilor pretioase, al picturii, sau al muzicii, fiecare va gasi cu totul alte laturi ale firii, in aceeasi fiinta.Nu ne putem identifica cu amprentele, ziua nasterii, sau alte date exacte.Suntem variabili si frumosi, complicati prin simplitatea si naturaletea noastra, vazuti in moduri diferite de catre diverse persoane, sau categorii de persoane.

      Mereu ne vom intreba cum este panorama privita de la fereastra vecinului care, poate nici nu ne saluta, si poate, opus cotidianului, vom avea ocazia sa privim realul dintr-un tablou.

      Cineva a spus candva ca miracolul sta in regula, nu in exceptie, iar de atunci, de fiecare data cand tind sa-mi doresc sa fiu in locul altei persoane, incerc sa-mi amintesc aceasta vorba.Este orizontul meu, iar daca sunt aici, si privesc de aici, inseamna ca aici imi este locul.

      Putem trai in exceptie, dar intotdeauna vom tanji dupa ceea ce numim normalitate, uitand totusi ca, fiecare dintre noi este exceptia.Putem privi iubirea prin ochii urii, dar cine si-ar dori sa o faca?

      E greu, e trist, e ironic, faptul ca ajungem sa ne simtim bine cu noi insine atunci cand punctul culminant al vietii noastre este deja trecut.Este, totusi, superb sentimentul de regasire, si nu avem nevoie nici de flori, nici de prieteni care sa ne spuna "Bun venit!".Avem nevoie doar de noi insine, si de propriul nostru orizont!

De cate ori?

       

    M-am trezit.E dimineata!A cata, oare?De cate ori m-am gandit sa numar diminetile, sau sentimentele cu care m-am trezit?Niciodata.Si puteam sa nu ma trezesc, dar mi-am dorit, si totusi, cand s-a intamplat, nu am dat atentie.M-am intrebat : "Nu este si asta o fericire?", dar nerecunostinta din mine mi-a spus ca e dreptul meu.Sa fie, oare?Ca m-am trezit si-am zambit, sau m-am trezit si am plans, asta stiu, de cate ori insa...n-am numarat.Am primit fericirea de a ma trezi, fara a multumi, fara a privi, macar, cu atentie.Dar astazi, mi-am pus intrebarea : oare este primul moment fericit pe care il primesc fara ca macar sa-l observ, sau sa-l traiesc din plin?Peste cate momente fericite am trecut, oare, noi toti, fara ca macar sa ne constientizam norocul?Si cu toate astea, am realizat fiecare moment nefericit, l-am cantarit si ne-am cerut in conformitate cu el dreptul la fericire, pe care, poate, am trait-o inainte, ca pe o umbra care ne-a insotit in fiecare zi cu soare, dar pe care de prea putine ori am observat-o.
      Voi numara, oare, de acum inainte, diminetile?Putin probabil!Sper doar sa-mi amintesc sa cantaresc si momentele fericite, sa le realizez si sa fiu recunoscatoare pentru ele.In fiecare dimineata avem cate un biletel pe perna.Viata ne sfatuieste in fiecare zi, si poate, intr-o zi, vom avea suficiente biletele citite, incat sa recunoastem fericirea atunci cand o traim.E greu de cunoscut, greu de definit, dar atat de "parte din noi"!