Echilibrul

    Mereu vorbim despre trecut, cu toate ca nu mai exista, desertul simturilor noastre i-a astupat gustul, mirosul, nici macar nu il mai poate vedea clar, cu atat mai putin sa il atinga, au mai ramas doar scoarta si vazduhul, asa ca, de ce sa plangem ceva ce nu exista?

    Dar pentru ce totul?Trecutul siret a tot stapanit viata, de-a lungul secolelor insamantandu-ne mintea cu conceptul lipsei trecutului si prezentului.

    De unde sa iau materiale, sa construiesc lumea, cand mai mult de jumatate de omenire isi sculpteaza cu violenta intreaga existenta pana o transforma intr-o energie fragila, suflata de orice rafala de vant strecurata, o pana izbita de ziduri?

    Sa nu ma mai intrebe ploaia rece, rece cum sunt toate in lume astazi, ploaia care abia m-a zarit printr-un colt de fereastra, ploaia care nu a atins decat porii mei, nu si sangele; sa nu ma intrebe nimic, si sa nu ma judece, ca printr-o pata de fereastra si-o crapatura de zid, nu-mi poate vedea miezul!

    Sa nu ma acuze vantul, c-am stat in bataia lui!Sa nu ma mai cheme spre purtare, cand de atatea ori m-a izbit de ziduri.

    Soarele, care asemenea fiintei rationale, te incalzeste de la distanta, dar de aproape iti arde corpul, templul de pamant, pe care il purtam ca pe un strai, crezand in carpituri si schimburi; sa nu ma mai impinga in vantul schimbator cand el ma priveste de sus, din departare, ca pe ceva pipernicit, mult prea usor de zdrobit.

     Nici Luna sa nu ma mai intrebe de vorba, daca stie ca va fugi dupa prima stea, la primul zvon de lumina!

    Doar Pamantul care ma poarta, Universul care ma tot vindeca, doar ei, cei care ma fac sa renasc, imi inteleg rabdarea si nerabdarea, doar ei au cheia mentalului meu imbacsit de praf de ganduri, particule de griji, dar poleit cu idealuri si incrustat cu vointa!

Salturi prin greseli si secole...

          În ultima vreme se tot vorbeşte despre secolul vitezei,despre efectele lui asupra omului,iar asta mă face să mă întreb cum vor sta lucrurile în sec XXII.Dăm vina pe rotaţiile pământului pentru greşelile umane,raţionale,care,deşi sunt cam aceleaşi în esenţă,ne uimesc tot mai mult,prin detalii.Faptul că gândim repede,mâncăm repede,iubim repede;dar totuşi uitarea...Se ascunde undeva în timp.Întotdeauna!
         În drumul către superficialitate,ducem un razboi între sexe,vorbind tot timpul despre cum erau în trecut bărbaţii,femeile,societatea,natura,oamenii,tot!Realizăm cu greu că dragostea,în principiu,s-a pierdut în societate,în egalitate şi concurenţă.Nu în femeie,nu în bărbat,ci în vina fiecăruia dintre noi,în dependenţa de independenţă.Bărbaţii s-au schimbat?Este vina femeilor!Femeile s-au schimbat?Este vina bărbaţilor!Copiii noştri se vor schimba...Pe cine vom da vina?Pe societate!O societate întreaga care lucrează cu discreţie,provoacă confuzie şi neîntelegeri.Când vorbim,punem preţ pe imagine,renegăm puterea cuvântului,dând vina pe bietul Pământ,care, încercând să ne ţină o lecţie despre dărnicie şi valori,încă ne mai ţine.Suntem chiriaşi în viaţa personală,proprietari în viaţa celor dragi,şi musafiri în propriile inimi.Deţinem controlul.Un control bolnav care ne seacă de eternitate şi ne leagă de moment.O rafală raţională care ne loveşte,ne scufundă în conştiinţă,ne afundă în vină.Pierdem principii de viaţă în favoarea principiilor de imagine.Unde ajungem?
         De ce pretindem să fim aceiaşi într-o lume care se tot schimbă?Ne aşteptăm să iubim la fel,să trăim la fel,să ne păstrăm originea iniţială intactă?