Dansand printre zambete

           Ploaia ne aminteşte adesea de copilărie, de zâmbete şi lacrimi inocente, când răul însemna să nu poţi ieşi la joacă, să te juleşti la coborârea dintr-un copac, sau să se spargă mingea.Zâmbetele copilăriei dăinuiesc în sufletele noastre până în ultima clipă a vieţii, îndulcindu-ne gândurile în cele mai întunecate momente, când parcă tot tindem să o chemăm din nou pe mama, să ne cuprindă în braţele atât de protectoare şi de sigure.Încetam să fim copii, luptându-ne cu imaturitatea, de care ne minţim mereu că am scăpat, şi despre care afirmăm întotdeauna că o vrem înapoi, ascunzând prezenţa ei.

         Trecem pe lângă câte un parc, zâmbind, sau încruntaţi, fiind bucuroşi amintindu-ne, nu de copiii noştri, sau copii dragi nouă, ci de noi înşine; sau deranjaţi de zgomot, neştiind însa că adevărata durere stă în dorul de-a ţipa, râde sau plânge în leagănul vieţii, copilăria!

            Afirmăm fiecare frază de genul "Să nu uităm să fim copii!", şi ne lăsăm purtaţi de caruselul vieţii, de dorul de părinţi, şi de râsetele încrustate de griji ale unei lumi simple, o lume frumoasă, pe care o îmbracăm adesea cu cele mai excentrice haine, sfarşind prin a ne plânge de greutatea lor.

            Suntem adulţi, într-o lume plină de magia în care maturitatea nu ne mai lasă să credem, captivi sau liberi, realizaţi sau pierduţi undeva, pe drum, in realitatea noastră fantasmică.Avem în ce să credem, iar realitatea este rezultatul gândirii noastre, a tuturor, uniţi sau nu, aici şi oriunde!Dansăm printre zâmbete, şi dacă noi nu realizăm, avem totuşi un suflet care zâmbeşte, trăieşte, şi, independent de noi, nu judecă.Un suflet care ştie răspunsurile, care a avut răbdare să asculte povestea din spatele realităţii!

Petale sau spini

       O seara friguroasa, placuta, desi furtuna pare sa lipseasca.Cum am mai spus, intunericul, furtuna, ceata, imi par, pe cat de nepatruns, pe atat de graitoare.Nu orice inseamna obscur, duce la durere, iar intunericul imi incurajeaza ochii intr-atat incat, atunci cand zaresc lumina, brusc, nu mai pot vedea altceva.Ca si in viata, orice umbra, oricat de inspaimantatoare, iti arata ca lumina este aproape, te protejeaza, stie cand trebuie sa intervina in viata ta si cum.

         Nu privesc viitorul, nici trecutul, dar aud replicile si chiar sunetele intamplarilor, specifice unui film pe care, fiind ocupata cu altceva, nu pot sa-l vad.Se desfasoara in dreptul meu, e nevoie doar sa intorc capul....Dar nu!Nestiind exact in ce consta ocupatia mea de-a trai, fara sa am timp sa-mi intorc capul spre filmul al carui inceput il cunosc replica cu replica, ma las invaluita in prezent, incercand subtil sa-i cunosc finalul, imi pastrez privirea ferma in prezentul solicitant, dar frumos prin simpla prezenta.Toate sunt la locul lor, scenariul este bine pus la punct, iar aceasta certitudine ma pastreaza atenta la ocupatia mea.Singurul film pe care nu trebuie sa il vad pana la sfarsit.Singurul film care detine secretul suprem.Singurul profesor, caruia pot doar sa-i ascult indrumarile, legata la ochi.

         Lasandu-ma pacalita de ideea ca ma cunosc intru totul, imi anticipez reactiile in instinct, avand parte aproape de fiecare sentiment, in fiecare moment al vietii, dar pastrandu-mi mintea limpede, aici, acum!Sunt, acum, un buchet de sentimente, neales, deloc rafinat, semanand mai degraba cu o adunatura neglijenta de flori neasortate, de tot felul, si o multime de buruieni, si de spini.Departe de a ma descuraja, inaintez in lume, si in timp, fara sa-mi dau seama, de la secunda la secunda, avand impresia ca stagnez.Ma bucur de aer, si ma gandesc ca totusi, contrar a mii de ganduri anterioare, dar in tandem cu alte mii, Pamantul e departe de a se narui, este inca tanar, respira, zambeste, se tranforma si da viata neincetat, fara sa se usuce.Nu gandeste niciodata egoist, nu are orgolii de aparat, nici mandrie, nume, sau pozitie de varf, este mereu maltratat si prea putin pretuit, si totusi zmbeste!Zambeste pentru ca isi cunoaste puterea, este superior si indispensabil.Si totusi, daca am si folosi ochii deschisi privind, in jurul nostru, am putea vedea Pamantul, peste tot, in oameni.Tind uneori sa cred ca oamenii dragi noua care au plecat,  nu ne-au parasit, ci, primind secretul, au devenit una cu Pamantul.

            Asta simt acum, si, maine, sau poate peste o secunda o sa gandesc altfel, o sa-mi primesc raspunsul gandurilor mele, corect sau gresit.Maine din buchetul dezordonat,  poate voi lasa doar o floare, iar in ziua ce urmeaza, poate voi dori sa vad un cactus, ca mai apoi, in alta zi, sa primesc cel mai frumos buchet.Universul este infinit, iar florile, fiind sentimentele si trairile, vor veni  toate in anumite momente ale vietii, ca si oamenii : rele si bune, rele sau bune, multe sau putine....

             Vor ramane totusi, flori!

Nicaieri...de niciunde

          Ciudat cum gandurile isi pierd din intensitate cand prind forma!Sentimente si trairi, scrise, planse, si strigate, se pierd pe o foaie in anonimat.Pierdem zile si nopti scriind jurnale, scriind povesti, scriind articole,scriind stari, despre noi, despre ceilalti, despre lume...apoi, le aruncam, in memoria noastra.Nu pe toate, dar cel putin majoritatea!Pana intr-o zi, cand, cu pofta sufleteasca le redeschidem, nu inainte de a le sterge de praf, indiferent ca se afla in memoria unui computer, sau pe un carnet vechi, si, ce facem?Le renegam.Propriile noastre trairi sunt renegate, privite cu regret si jena.

       Avem lucruri cu care ne mandrim, si, in loc sa le lasam in urma, in umbrele trecutului caruia apartin, le reactualizam, si le retraim la nesfarsit, pierzand esenta lucrurilor noi din viata noastra.Avem trairi, care, desi ar trebui sa fie inradacinate in prezent, le tot punem pe seama trecutului.Pana cand ne trezim, brusc, intr-un amalgam de senzatii injositoare, si, recitindu-ne trecutul, radem sau ne rusinam, plangem, sau ne mandrim.Pierdem prezentul atat de scump, care, cand va deveni trecut, nu va mai putea fi schimbat niciodata.In orgoliul nostru uitam ca mai tarziu, vom rade sau ne vom jena de ceea ce facem acum, la fel cum procedam acum, cu trecutul nostru.Drumul spre evolutie este scris cu greseli, drumul spre iubire, e scris cu lacrimi, iar drumul spre succes, e scris cu esecuri  si uneori, decaderi.Si de ce ar trebui sa ne amintim de unde am plecat?Pentru ca daca drumul din care am pornit ar fi fost altul, si destinatia ar fi fost diferita.Nu pretuim prezentul, si, ajungem sa regretam ca am facut o anumita facultate, ca ne-am indreptat spre o anumita meserie, ca am trait ani buni in casa cu o persoana, care, poate, nici nu trebuia sa se afle in viata noastra.Ne concentram prea mult sa nu repetam greselile trecutului, gandindu-ne la viitor, si ignorand tot ce avem mai real, si mai palpabil : prezentul.

          Si care poate fi senzatia cand ne trezim peste ani niciunde, facand cine mai stie de cand, ceva ce nu am vrut niciodata, si la care cel mai probabil nu ne pricepem, lamentandu-ne viata, si uitand adevaratul scop pe care il aveam cand am plecat la drum?

         Cam care ne va fi uimirea cand vom vedea ca traim ca nomazii, intr-un pamant al nimanui de-al nostru, nemaistiind nici macar ce sange ne curge prin vene?Cum vom privi, oare, ignoranta cu care copiii nostri ne vor trata, ca nu am fost acolo, cine stie cand, unde, si de ce?

   Vom arunca descurajati vina pe soarta, societate, politica, si generatii nerecunoscatoare.Ne vom victimiza, si ne vom plange de mila, spunand ca am muncit ca niste caini, o viata intreaga, pentru nimic.Ne vom acuza unii pe altii, aruncand vina incoace si incolo, dupa propriul confort.

       E momentul sa facem ceva pentru parintii nostri, pentru copiii nostri, pentru prietenii nostri, si pentru ce am vrea sa iubim, dar nu credem ca merita, si anume, tara, prieteni, iubiti, dusmani, colegi, vecini, totul!E momentul...sa traim momentul!Poate ca il vom trai niciunde, fara a o face intr-un fel special, singuri, sau cu oameni, oameni dragi, sau dusmani, dar macar sa incepem sa fim constienti de viata si de faptele noastre.Sa incetam sa gandim in functie de trecut, sa anticipam in functie de prezent, si sa fim...in functie de viitor!!