O seara friguroasa, placuta, desi furtuna pare sa lipseasca.Cum am mai spus, intunericul, furtuna, ceata, imi par, pe cat de nepatruns, pe atat de graitoare.Nu orice inseamna obscur, duce la durere, iar intunericul imi incurajeaza ochii intr-atat incat, atunci cand zaresc lumina, brusc, nu mai pot vedea altceva.Ca si in viata, orice umbra, oricat de inspaimantatoare, iti arata ca lumina este aproape, te protejeaza, stie cand trebuie sa intervina in viata ta si cum.
Nu privesc viitorul, nici trecutul, dar aud replicile si chiar sunetele intamplarilor, specifice unui film pe care, fiind ocupata cu altceva, nu pot sa-l vad.Se desfasoara in dreptul meu, e nevoie doar sa intorc capul....Dar nu!Nestiind exact in ce consta ocupatia mea de-a trai, fara sa am timp sa-mi intorc capul spre filmul al carui inceput il cunosc replica cu replica, ma las invaluita in prezent, incercand subtil sa-i cunosc finalul, imi pastrez privirea ferma in prezentul solicitant, dar frumos prin simpla prezenta.Toate sunt la locul lor, scenariul este bine pus la punct, iar aceasta certitudine ma pastreaza atenta la ocupatia mea.Singurul film pe care nu trebuie sa il vad pana la sfarsit.Singurul film care detine secretul suprem.Singurul profesor, caruia pot doar sa-i ascult indrumarile, legata la ochi.
Lasandu-ma pacalita de ideea ca ma cunosc intru totul, imi anticipez reactiile in instinct, avand parte aproape de fiecare sentiment, in fiecare moment al vietii, dar pastrandu-mi mintea limpede, aici, acum!Sunt, acum, un buchet de sentimente, neales, deloc rafinat, semanand mai degraba cu o adunatura neglijenta de flori neasortate, de tot felul, si o multime de buruieni, si de spini.Departe de a ma descuraja, inaintez in lume, si in timp, fara sa-mi dau seama, de la secunda la secunda, avand impresia ca stagnez.Ma bucur de aer, si ma gandesc ca totusi, contrar a mii de ganduri anterioare, dar in tandem cu alte mii, Pamantul e departe de a se narui, este inca tanar, respira, zambeste, se tranforma si da viata neincetat, fara sa se usuce.Nu gandeste niciodata egoist, nu are orgolii de aparat, nici mandrie, nume, sau pozitie de varf, este mereu maltratat si prea putin pretuit, si totusi zmbeste!Zambeste pentru ca isi cunoaste puterea, este superior si indispensabil.Si totusi, daca am si folosi ochii deschisi privind, in jurul nostru, am putea vedea Pamantul, peste tot, in oameni.Tind uneori sa cred ca oamenii dragi noua care au plecat, nu ne-au parasit, ci, primind secretul, au devenit una cu Pamantul.
Asta simt acum, si, maine, sau poate peste o secunda o sa gandesc altfel, o sa-mi primesc raspunsul gandurilor mele, corect sau gresit.Maine din buchetul dezordonat, poate voi lasa doar o floare, iar in ziua ce urmeaza, poate voi dori sa vad un cactus, ca mai apoi, in alta zi, sa primesc cel mai frumos buchet.Universul este infinit, iar florile, fiind sentimentele si trairile, vor veni toate in anumite momente ale vietii, ca si oamenii : rele si bune, rele sau bune, multe sau putine....
Vor ramane totusi, flori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu