Nu am avut curaj sa-mi dezvalui parti reale, si inca nu am, dar ma gandesc ca trebuie sa incep de undeva, sa-mi dezvalui un petec din partea mea nemuritoare; sa fiu, in sfarsit, sincera!Si poate nu doar eu am nevoie sa fiu sincera, e posibil ca altii (1-2, care-mi citesc intamplator blogul) sa gaseasca raspunsul intrebarii lor, oricare ar fi aceea.
Am tot evitat sa scriu despre iubire.Iubirea este, mai mult decat un sentiment, un instinct fundamental al fiintei, o forta destul de mare incat sa schimbe intreaga existenta a unui om, dar suficient de firava incat sa moara la un singur gest, la fel ca si omul: peste noapte, sau treptat, macinata de nenumarate suferinte, totusi pornind dintr-o singura cauza.Iubirea este boala sau leac, in functie de cum o percepem si dezvoltam.Cine spune ca iubirea nu trebuia gandita, sau chemata?Cine poate spune ca iubirea trebuie doar traita si ca este usor de intretinut?Eu vad iubirea ca prima misiune a omului, prima meserie, pe care o practicam toti, in diferite forme; meserie pe care o incepem inca din momentul primei portii de aer inspirata, si o dezvoltam de-a lungul vietii, ii ascultam secretele, si o cunoastem in acest timp doar cat ne permite puterea noastra de intelegere; limitand cuvantul "iubire" la o anume persoana, sau proclamand acest sentiment ca fiind prezent si responsabil in tot si pentru tot.Din iubire ne scuzam si ne acuzam.Si chiar si in aceste timpuri, sentimentul de iubire exista, dar instinctul nostru de conservare ii schimba periodic viziunea si directia, intocmai ca unui batran mutat din azil in azil.
Am iubit!, nimic interesant pana aici!Dar am si urat, pana in momentul in care m-am imbolnavit de ura, si m-am vindecat cu iubire.Am avut momente in care am chemat moartea cu toata puterea gandului meu, si am fost aproape sa o ating.Respiram doar cat imi era necesar sa traiesc, rar, iar plamanii goliti de aer imi amortizau parca durerile si raul.Imi simteam corpul ca pe temnita celei mai funebre inchisori, iar sufletul murdarit si infectat de mizeria si lighioanele fata de care nu aveam nici un fel de aparare.
Am trait, in cele din urma, ducand o lupta continua a rationamentului asupra instinctului de autodistrugere.A trebuit sa invat sa traiesc in felul meu, nu dupa placul celor din jurul meu.A trebuit sa-mi invat corpul sa accepte din nou viata.Si spun, cu toata sinceritatea ca nu a fost de ajuns sa vreau sa traiesc; m-am ridicat din prapastie numai dorind totul....Absurd?Ei bine, pana si TOTUL difera de la om la om.Nu sunt cea mai buna , si poate ca nici nu voi ajunge; dar in cateva randuri, scrise mai mult sau mai putin cu rationament sanatos, si in cateva modele de pantofi, chiar asa cum suna, este ascuns un secret, un sentiment, o viata.O personalitate cenzurata.
TOTUL este si el variabil, dar merita lupta pentru el, pentru ca in spatele fiecarui "eu am totul" , se afla intotdeauna ori o minciuna, ori o lupta crunta, si fiecarui "eu am totul", ii urmeaza un adaos, sau o aspiratie la un "TOTUL" diferit!
