Suflete curioase

     Iubesc copiii! De fiecare data cand obisnuiam sa intalnesc unul, il intrebam cum il cheama. Ziua mea devenea mai buna, si, in schimb, am retinut prea putine nume, si prea putine chipuri. Imi amintesc insa, anumite discutii prelungite cu anumite ocazii, amintiri frumoase, despre suflete curioase.

           O fetita m-a intrebat odata de ce oamenii mari zambesc mai putin, si i-am raspuns ca ei au uitat sa aleaga cu inima.In ochii ei mari si verzi, pe care inca ii pastrez in minte, am citit nedumerirea, si n-am stiut sa-i raspund mai mult. M-am gandit la un mod in care, sa invatam impreuna, de ce oamenii mari zambesc...altfel.

           M-am gandit la ursuletul din copilarie, jucaria mea de suflet, pe care o strangeam in brate de fiecare data cand ma simteam singura, suparata, sau speriata. Vazand papusa pe care o tinea in brate, am intrebat-o :

            - Iti iubesti papusa?

            - Da.

            - Cand esti suparata, sau speriata, te face sa te simti mai bine ?

            - Mereu!

          - Daca in locul ei, ar fi o papusa mai noua, mai mare, mai frumoasa, ai iubi-o la fel?

             - Nu. Eu o iubesc pe ea !

         - Asta inseamna ca ai ales-o cu inima. Oamenii mari, uita, uneori, ca este cel mai important sa aleaga cu inima.

           M-am gandit atunci la ursuletul meu, care pentru copilul de atunci, era mult mai mult decat o jucarie. Crescand printre adulti si petrecandu-mi timpul ascultand problemele lor, ursuletul meu reusea mereu, sa ma plaseze in copilarie, acolo unde imi era locul. M-am gandit ca a nu alege cu inima, este ca si cum in dulcea copilarie, un om mare te-ar duce sa-ti cunosti primul ursulet de suflet; si m-am gandit cum ar fi fost ca in locul ursuletului meu, pe care-l fixasem cu privirea de la primul pas facut in magazin, parintii meu mi-ar fi cumparat altul. M-am gandit ca alinarea si curajul, s-ar fi putut transforma in "Mai am si ursuletul asta, care nu-mi spune nimic".

          Am simtit nevoia sa fac legatura intre maturitate si copilarie. Am clasat oamenii din viata mea astfel: jucarii sclipitoare (pe care nu le dorim cu adevarat, dar ne atrag acum, iar dupa putin timp, le vedem inutilitatea in viata noastra), jucarii cotidiene (pe care le iubim, si care chiar daca nu le-am tinut aproape mereu, stim intotdeauna unde le putem gasi), jucarii puzzle (ne invata, ne ajuta sa crestem, sa descoperim noi orizonturi, chiar daca uneori, rolul lor in viata noastra este unul scurt, intotdeauna semnatura lor va ramane gravata in sufletul nostru, pentru ca sunt langa noi, atat cat trebuie), jucarii impuse (care apar in spatiul nostru de joaca in anumite imprejurari, pentru anumit timp, cu care trebuie sa ne jucam de fiecare data cand persoanele care le-au daruit cu mai mult sau mai putin suflet, vin in vizita, dar pe care chiar daca nu le iubim, le respectam, si le pastram); si, bineinteles, jucariile de suflet, pe care le-am ales, sunt ale noastre, alese cu inima, care ne fac fericiti in orice moment.

           Copilaria este o viata. Cred, din tot sufletul, ca drumul nostru este format din doua vieti, intr-una. Copilaria este o viata, iar jucariile ne sunt suflete; iar maturitatea, o alta viata, in care cuvantul "jucarie", capata mii de sensuri derutante si neinsemnate. Ambele vieti, traite cu inima, capata forma fericirii. Noi, suntem jucarii, avem puterea de a da curaj, zambete, si imbratisari dulci!