Frica

        Unele lucruri nu se schimba niciodata!Treci prin viata, iar in fiecare moment iti negi categoric temerile anterioare, sustinandu-ti cu ardoare noul caracter, de neinvins.Si vine atunci momentul cand, impiedicat de-o piatra, iti revine pana si frica de intuneric din copilarie, teroarea monstrilor puerili, este, poate intr-o secunda, din nou langa tine.Te inconjori cu pete de culori, pe tine si tot ce ai imprejur, sperand ca ai sa spulberi frica de nimic, dar culorile incep parca sa te sperie si mai tare.Nu vrei nimic, preferi sa privesti pasiv totul, fiind doar un spectator al destinului, ascuns, timid, dupa cortine, intr-un loc in care sa nu fie nici macar alti spectatori, intr-un ultim duel cu tine insuti.Te sperii apoi de inchipuirea mintii tale, si, deschizand ochii, realizezi cum te afli de fapt intr-o padure intunecata, iar acum, nici copacii nu te privesc.Te sperii, si parca ai fugi pe prima scena, la prima lumina, ai intra, parca, in primul tablou, ba chiar si in prima imitatie.Te sperie biletul spre anonimat, si il rupi, in speranta ca te vei trezi, poate, chiar si un felinar, luminand o strada, sau chiar si un bec intr-un anumit de depozit, nu-ti pasa, vrei sa luminezi, vrei ca lumea sa vada prin tine...alta lume.
       Si asa realizezi cum te tot trezesti de sute de ori, de fiecare data in alta schita, in alt tablou, intr-un vechi intuneric, sau intr-o noua lumina.E greu sa crezi ca te-ai trezit cu adevarat, dupa atatea tresariri, sclipiri de lumina, nu ai cum sa stii care este veritabilul.Cum poti suprapune realitatea peste dorinte?Cat sange rece ti-ar trebui sa o faci?Dar totusi te trezesti de fiecare data, si chiar daca nu vezi, tocmai ai pictat mii de tablouri, esti un artist, si stralucesti din nou.Sa fie poate un vis?E doar o intunecata meditatie, ma joc cu mintea ta, si chiar daca n-o vei recunoaste ca o fac, nu vei putea sa negi tablourile pictate, fotografiile facute, sau rolul pe care ai simtit neaparat nevoia sa-l joci, iar frica, daca nu ai simtit-o, ai vazut-o!Un joc al viziunii, un inventar ar dorintelor si al temerilor.Iar eu, in imaginatia mea nebuna, am mai construit o lume!

Dansand printre zambete

           Ploaia ne aminteşte adesea de copilărie, de zâmbete şi lacrimi inocente, când răul însemna să nu poţi ieşi la joacă, să te juleşti la coborârea dintr-un copac, sau să se spargă mingea.Zâmbetele copilăriei dăinuiesc în sufletele noastre până în ultima clipă a vieţii, îndulcindu-ne gândurile în cele mai întunecate momente, când parcă tot tindem să o chemăm din nou pe mama, să ne cuprindă în braţele atât de protectoare şi de sigure.Încetam să fim copii, luptându-ne cu imaturitatea, de care ne minţim mereu că am scăpat, şi despre care afirmăm întotdeauna că o vrem înapoi, ascunzând prezenţa ei.

         Trecem pe lângă câte un parc, zâmbind, sau încruntaţi, fiind bucuroşi amintindu-ne, nu de copiii noştri, sau copii dragi nouă, ci de noi înşine; sau deranjaţi de zgomot, neştiind însa că adevărata durere stă în dorul de-a ţipa, râde sau plânge în leagănul vieţii, copilăria!

            Afirmăm fiecare frază de genul "Să nu uităm să fim copii!", şi ne lăsăm purtaţi de caruselul vieţii, de dorul de părinţi, şi de râsetele încrustate de griji ale unei lumi simple, o lume frumoasă, pe care o îmbracăm adesea cu cele mai excentrice haine, sfarşind prin a ne plânge de greutatea lor.

            Suntem adulţi, într-o lume plină de magia în care maturitatea nu ne mai lasă să credem, captivi sau liberi, realizaţi sau pierduţi undeva, pe drum, in realitatea noastră fantasmică.Avem în ce să credem, iar realitatea este rezultatul gândirii noastre, a tuturor, uniţi sau nu, aici şi oriunde!Dansăm printre zâmbete, şi dacă noi nu realizăm, avem totuşi un suflet care zâmbeşte, trăieşte, şi, independent de noi, nu judecă.Un suflet care ştie răspunsurile, care a avut răbdare să asculte povestea din spatele realităţii!

Petale sau spini

       O seara friguroasa, placuta, desi furtuna pare sa lipseasca.Cum am mai spus, intunericul, furtuna, ceata, imi par, pe cat de nepatruns, pe atat de graitoare.Nu orice inseamna obscur, duce la durere, iar intunericul imi incurajeaza ochii intr-atat incat, atunci cand zaresc lumina, brusc, nu mai pot vedea altceva.Ca si in viata, orice umbra, oricat de inspaimantatoare, iti arata ca lumina este aproape, te protejeaza, stie cand trebuie sa intervina in viata ta si cum.

         Nu privesc viitorul, nici trecutul, dar aud replicile si chiar sunetele intamplarilor, specifice unui film pe care, fiind ocupata cu altceva, nu pot sa-l vad.Se desfasoara in dreptul meu, e nevoie doar sa intorc capul....Dar nu!Nestiind exact in ce consta ocupatia mea de-a trai, fara sa am timp sa-mi intorc capul spre filmul al carui inceput il cunosc replica cu replica, ma las invaluita in prezent, incercand subtil sa-i cunosc finalul, imi pastrez privirea ferma in prezentul solicitant, dar frumos prin simpla prezenta.Toate sunt la locul lor, scenariul este bine pus la punct, iar aceasta certitudine ma pastreaza atenta la ocupatia mea.Singurul film pe care nu trebuie sa il vad pana la sfarsit.Singurul film care detine secretul suprem.Singurul profesor, caruia pot doar sa-i ascult indrumarile, legata la ochi.

         Lasandu-ma pacalita de ideea ca ma cunosc intru totul, imi anticipez reactiile in instinct, avand parte aproape de fiecare sentiment, in fiecare moment al vietii, dar pastrandu-mi mintea limpede, aici, acum!Sunt, acum, un buchet de sentimente, neales, deloc rafinat, semanand mai degraba cu o adunatura neglijenta de flori neasortate, de tot felul, si o multime de buruieni, si de spini.Departe de a ma descuraja, inaintez in lume, si in timp, fara sa-mi dau seama, de la secunda la secunda, avand impresia ca stagnez.Ma bucur de aer, si ma gandesc ca totusi, contrar a mii de ganduri anterioare, dar in tandem cu alte mii, Pamantul e departe de a se narui, este inca tanar, respira, zambeste, se tranforma si da viata neincetat, fara sa se usuce.Nu gandeste niciodata egoist, nu are orgolii de aparat, nici mandrie, nume, sau pozitie de varf, este mereu maltratat si prea putin pretuit, si totusi zmbeste!Zambeste pentru ca isi cunoaste puterea, este superior si indispensabil.Si totusi, daca am si folosi ochii deschisi privind, in jurul nostru, am putea vedea Pamantul, peste tot, in oameni.Tind uneori sa cred ca oamenii dragi noua care au plecat,  nu ne-au parasit, ci, primind secretul, au devenit una cu Pamantul.

            Asta simt acum, si, maine, sau poate peste o secunda o sa gandesc altfel, o sa-mi primesc raspunsul gandurilor mele, corect sau gresit.Maine din buchetul dezordonat,  poate voi lasa doar o floare, iar in ziua ce urmeaza, poate voi dori sa vad un cactus, ca mai apoi, in alta zi, sa primesc cel mai frumos buchet.Universul este infinit, iar florile, fiind sentimentele si trairile, vor veni  toate in anumite momente ale vietii, ca si oamenii : rele si bune, rele sau bune, multe sau putine....

             Vor ramane totusi, flori!

Nicaieri...de niciunde

          Ciudat cum gandurile isi pierd din intensitate cand prind forma!Sentimente si trairi, scrise, planse, si strigate, se pierd pe o foaie in anonimat.Pierdem zile si nopti scriind jurnale, scriind povesti, scriind articole,scriind stari, despre noi, despre ceilalti, despre lume...apoi, le aruncam, in memoria noastra.Nu pe toate, dar cel putin majoritatea!Pana intr-o zi, cand, cu pofta sufleteasca le redeschidem, nu inainte de a le sterge de praf, indiferent ca se afla in memoria unui computer, sau pe un carnet vechi, si, ce facem?Le renegam.Propriile noastre trairi sunt renegate, privite cu regret si jena.

       Avem lucruri cu care ne mandrim, si, in loc sa le lasam in urma, in umbrele trecutului caruia apartin, le reactualizam, si le retraim la nesfarsit, pierzand esenta lucrurilor noi din viata noastra.Avem trairi, care, desi ar trebui sa fie inradacinate in prezent, le tot punem pe seama trecutului.Pana cand ne trezim, brusc, intr-un amalgam de senzatii injositoare, si, recitindu-ne trecutul, radem sau ne rusinam, plangem, sau ne mandrim.Pierdem prezentul atat de scump, care, cand va deveni trecut, nu va mai putea fi schimbat niciodata.In orgoliul nostru uitam ca mai tarziu, vom rade sau ne vom jena de ceea ce facem acum, la fel cum procedam acum, cu trecutul nostru.Drumul spre evolutie este scris cu greseli, drumul spre iubire, e scris cu lacrimi, iar drumul spre succes, e scris cu esecuri  si uneori, decaderi.Si de ce ar trebui sa ne amintim de unde am plecat?Pentru ca daca drumul din care am pornit ar fi fost altul, si destinatia ar fi fost diferita.Nu pretuim prezentul, si, ajungem sa regretam ca am facut o anumita facultate, ca ne-am indreptat spre o anumita meserie, ca am trait ani buni in casa cu o persoana, care, poate, nici nu trebuia sa se afle in viata noastra.Ne concentram prea mult sa nu repetam greselile trecutului, gandindu-ne la viitor, si ignorand tot ce avem mai real, si mai palpabil : prezentul.

          Si care poate fi senzatia cand ne trezim peste ani niciunde, facand cine mai stie de cand, ceva ce nu am vrut niciodata, si la care cel mai probabil nu ne pricepem, lamentandu-ne viata, si uitand adevaratul scop pe care il aveam cand am plecat la drum?

         Cam care ne va fi uimirea cand vom vedea ca traim ca nomazii, intr-un pamant al nimanui de-al nostru, nemaistiind nici macar ce sange ne curge prin vene?Cum vom privi, oare, ignoranta cu care copiii nostri ne vor trata, ca nu am fost acolo, cine stie cand, unde, si de ce?

   Vom arunca descurajati vina pe soarta, societate, politica, si generatii nerecunoscatoare.Ne vom victimiza, si ne vom plange de mila, spunand ca am muncit ca niste caini, o viata intreaga, pentru nimic.Ne vom acuza unii pe altii, aruncand vina incoace si incolo, dupa propriul confort.

       E momentul sa facem ceva pentru parintii nostri, pentru copiii nostri, pentru prietenii nostri, si pentru ce am vrea sa iubim, dar nu credem ca merita, si anume, tara, prieteni, iubiti, dusmani, colegi, vecini, totul!E momentul...sa traim momentul!Poate ca il vom trai niciunde, fara a o face intr-un fel special, singuri, sau cu oameni, oameni dragi, sau dusmani, dar macar sa incepem sa fim constienti de viata si de faptele noastre.Sa incetam sa gandim in functie de trecut, sa anticipam in functie de prezent, si sa fim...in functie de viitor!!           

         

Echilibrul

    Mereu vorbim despre trecut, cu toate ca nu mai exista, desertul simturilor noastre i-a astupat gustul, mirosul, nici macar nu il mai poate vedea clar, cu atat mai putin sa il atinga, au mai ramas doar scoarta si vazduhul, asa ca, de ce sa plangem ceva ce nu exista?

    Dar pentru ce totul?Trecutul siret a tot stapanit viata, de-a lungul secolelor insamantandu-ne mintea cu conceptul lipsei trecutului si prezentului.

    De unde sa iau materiale, sa construiesc lumea, cand mai mult de jumatate de omenire isi sculpteaza cu violenta intreaga existenta pana o transforma intr-o energie fragila, suflata de orice rafala de vant strecurata, o pana izbita de ziduri?

    Sa nu ma mai intrebe ploaia rece, rece cum sunt toate in lume astazi, ploaia care abia m-a zarit printr-un colt de fereastra, ploaia care nu a atins decat porii mei, nu si sangele; sa nu ma intrebe nimic, si sa nu ma judece, ca printr-o pata de fereastra si-o crapatura de zid, nu-mi poate vedea miezul!

    Sa nu ma acuze vantul, c-am stat in bataia lui!Sa nu ma mai cheme spre purtare, cand de atatea ori m-a izbit de ziduri.

    Soarele, care asemenea fiintei rationale, te incalzeste de la distanta, dar de aproape iti arde corpul, templul de pamant, pe care il purtam ca pe un strai, crezand in carpituri si schimburi; sa nu ma mai impinga in vantul schimbator cand el ma priveste de sus, din departare, ca pe ceva pipernicit, mult prea usor de zdrobit.

     Nici Luna sa nu ma mai intrebe de vorba, daca stie ca va fugi dupa prima stea, la primul zvon de lumina!

    Doar Pamantul care ma poarta, Universul care ma tot vindeca, doar ei, cei care ma fac sa renasc, imi inteleg rabdarea si nerabdarea, doar ei au cheia mentalului meu imbacsit de praf de ganduri, particule de griji, dar poleit cu idealuri si incrustat cu vointa!

Salturi prin greseli si secole...

          În ultima vreme se tot vorbeşte despre secolul vitezei,despre efectele lui asupra omului,iar asta mă face să mă întreb cum vor sta lucrurile în sec XXII.Dăm vina pe rotaţiile pământului pentru greşelile umane,raţionale,care,deşi sunt cam aceleaşi în esenţă,ne uimesc tot mai mult,prin detalii.Faptul că gândim repede,mâncăm repede,iubim repede;dar totuşi uitarea...Se ascunde undeva în timp.Întotdeauna!
         În drumul către superficialitate,ducem un razboi între sexe,vorbind tot timpul despre cum erau în trecut bărbaţii,femeile,societatea,natura,oamenii,tot!Realizăm cu greu că dragostea,în principiu,s-a pierdut în societate,în egalitate şi concurenţă.Nu în femeie,nu în bărbat,ci în vina fiecăruia dintre noi,în dependenţa de independenţă.Bărbaţii s-au schimbat?Este vina femeilor!Femeile s-au schimbat?Este vina bărbaţilor!Copiii noştri se vor schimba...Pe cine vom da vina?Pe societate!O societate întreaga care lucrează cu discreţie,provoacă confuzie şi neîntelegeri.Când vorbim,punem preţ pe imagine,renegăm puterea cuvântului,dând vina pe bietul Pământ,care, încercând să ne ţină o lecţie despre dărnicie şi valori,încă ne mai ţine.Suntem chiriaşi în viaţa personală,proprietari în viaţa celor dragi,şi musafiri în propriile inimi.Deţinem controlul.Un control bolnav care ne seacă de eternitate şi ne leagă de moment.O rafală raţională care ne loveşte,ne scufundă în conştiinţă,ne afundă în vină.Pierdem principii de viaţă în favoarea principiilor de imagine.Unde ajungem?
         De ce pretindem să fim aceiaşi într-o lume care se tot schimbă?Ne aşteptăm să iubim la fel,să trăim la fel,să ne păstrăm originea iniţială intactă?
         
     
       

This is for....you!

     "Exista prietenii magice,de scurta durata,dar care te marcheaza pe viata.Doi oameni care pentru un timp sunt doua suflete incrucisate,cu aceleasi dureri,aceleasi bucurii,aceleasi sentimente.Doua suflete temporar gemene.Cand prietenia magica se termina,regreti,faci totul sa o aduci inapoi.Apoi,realizezi ca totul a trebuit sa fie asa,ca oamenii se schimba,ca viata continua,marcata de sufletul care a calatorit cot la cot cu al tau.Ti-e teama sa mai ai incredere.In cinstea prieteniei magice!!!A fost,a trecut,m-a insemnat pe viata!Nu va mai fi,iar in asta consta magia adevarata.A fost odata ca niciodata..." Mereu voi afirma asta despre ce a fost,si o stii,si stim ca va mai fi probabil candva,contrar celor scrise in citat.
    Desi definitia maturitatii se regaseste de cele mai multe ori in cuvantul "independenta",gandesc adesea ca maturitatea poate fi impartasita cu anumite persoane.O viata intreaga invatam,o viata intreaga avem nevoie de sfaturi sau de cate o persoana care macar sa fie acolo.Atat am de spus.Nu vreau sa fac un roman din asta.Vreau doar sa transmit,si tu stii ca asa o fac mereu.Iti multumesc!!