Priviri de piatra

     Nu am mai scris de mult,deci,mi-e greu sa incep sau sa termin vreo idee.Nu vreau ca blogul sa fie interpretat ca un jurnal,ma confrunt cu lumea,iar cine doreste sa ia parte,este binevenit.
    Vreau sa scriu,unul din telurile mele,din dorintele mele interioare,este sa scriu.Corpul meu,ratiunea mea,timpul meu,este decis de o voce interioara,care ma controleaza,ma batuie,care nu imi da liniste.
    Ma simt sufocata,nu pot trai nici in acest oras,dar nici inafara lui.Nu pot scrie despre un loc care nu ma reprezinta,caruia nu simt ca apartin.Un loc in care,desi sta trecutul meu,nu-mi mai inspira nimic.Este ca un loc viran,despre care se poate doar banui ca ar fi servit vreodata cuiva.Nici macar un cimitir.Un cimitir,are mii de povesti.Bucurestiul,nu.A avut!A avut,dar s-au pierdut,in timp si spatiu,cladiri vechi a caror provenienta nu o stim cu exactitate,cladiri noi,care,tot ce ne pot reda,sunt discutii mai mult sau mai putin amicale intre muncitorii care le-au contruit.
    Pentru mine Bucuresti este "orasul fantoma",intotdeauna aceleasi lucruri: ies pe strada,dar nu pot fi niciodata eu,nu pot face niciodata ce-mi trece prin cap,nu pot iesi sa meditez,fara sa ma intalnesc cu vreun cunoscut,intotdeauna sociabil atunci cand am nevoie de liniste.
    Am nevoie sa ma regasesc,iar tot ce vad in jur,mi se pare strain.Nu gasesc o solutie,nu am maturitatea necesara,nu reusesc sa dau la o parte jaluzeaua masinilor,a traficului,a privirilor inghetate in esenta, si vesele sau preocupate in aparenta.Nu reusesc sa detin mai mult decat detin,am un corp,si un suflet,dar printre atatea priviri de piatra,nu-mi gasesc....spiritul.
   Aceasta scriere lipsita de esenta,aceasta postare,ma reprezinta.M-am pierdut,si ma pot regasi oriunde...mai putin aici.