Putere si Univers

    Uneori sunt eu, alteori sunt oricine imi doresc sau nu sa fiu. Cand tu suferi, oricat as incerca sa evit, nu numai ca empatizez cu tine, dar intru, pur si simplu, in pielea ta. Tu, oricine ai fi, oricum ai fi, oriunde ai fi; iesi uneori, fara sa stii, din corpul tau, sa-mi faci loc sa te simt.
   Cand cazi, sau cand te ridici, intrebarile nu-si mai au sensul. Tu doar continua sa respiri, noi, celulele tale, vom lupta pentru tine. Tu esti Universul, si faci pereche cu ea. Care ea? Puterea!
    Fericita si constienta ca abisul esti tu. Insensibilitatea ei nu te atinge. Iar ea, se tot plimba prin abisul tau, se descopera printre resturi de roci graitoare; aripi frante, le ridica, le uneste, le vindeca si le impartaseste secretul nemuririi. Ea isi duce veacul parcurgand de-a lungul si de-a latul suprafata ta, si intotdeauna descopera ceva nou. Se simte fericita in prapastia fara ecou, care nu-i poate duce mai departe nici macar franturi din strigatele de lupta si libertate.
    Esti locul ei, abisul ei de fericire, care poate fi aflat de catre orice altceva, doar din greseala. Oricine il va cauta, nu-l va gasi.
    Dar locul ei ne apartine, pentru ca tu esti Universul, tu esti noi, tu esti orice iti doresti sa fii. Iar ea...isi face loc oriunde, sa construiasca sau sa distruga, sa apere sau sa atace, sa inceapa sau sa termine, pentru ca insusi numele sau spune totul: Puterea!!

Sec

                    

      In ce ne transformam? Din oameni cu daruri, in masini cu utilitati! Bucuria a ceea ce suntem dispare, raman doar imagini incerte, controverse, analize si supozitii asupra vietii "perfecte" duse de catre niste "privilegiati" ai societatii. Incerc mereu sa-mi pastrez optimismul transformand in minte mediocritatea notorie a acestei lumi in imagini zambitoare, privind un gard, o masina simpla, o masa, o banca, o casa, si gandindu-ma ca aceste lucruri (pentru noi banale) au adus candva fericirea in sufletele celor care le-au creat, si zambete pe chipurile celor care le-au folosit pentru prima data. Primii creatori ai telefoanelor, ai mijloacelor de transport, ai oricaror obiecte sau inventii, au facut totul din dragoste pentru oameni, pentru natura, pentru acest "tot".
     Primii utilizatori le-au folosit cu bucurie si recunostinta. Astazi lasam in spate bucuria si dragostea de a creste si de a face ceea ce suntem conceputi sa facem, in favoarea banilor si pozitiilor sociale. Astazi masina este un reper social; telefonul, un factor de imagine, iar noi...care noi?! Astazi vindem daruri divine si abilitati native pentru bani. Dorinta de a ne aduce contributia in construirea unei lumi frumoase, s-a transformat intr-un razboi de imagine si artificiu. Zambetul sincer de dupa creatie, s-a transformat intr-un rajet lacom de bani si pozitie de varf, ca mai apoi sa preia forma finala a unei expresii fixe, o expresie constienta, dar plictisita de putere. Si merge treaba, un an, doi, zece...merge pentru ca generatii intregi au construit pentru noi. Numai ca noi am incetat sa construim, noi doar vindem, si cumparam. Sa nu uitam ca noi cumparam lucruri nepretuite, iar asta nu o sa tina la nesfarsit. Valoarea noastra sta in simplitate, in spirit, in iubirea pentru tot ce ne inconjoara, si sta in puterea noastra sa o sporim, sau sa o epuizam complet.
     Eu nu am nici un drept sa spun "treziti-va", eu doar imi doresc sa NE trezim.

Suflete curioase

     Iubesc copiii! De fiecare data cand obisnuiam sa intalnesc unul, il intrebam cum il cheama. Ziua mea devenea mai buna, si, in schimb, am retinut prea putine nume, si prea putine chipuri. Imi amintesc insa, anumite discutii prelungite cu anumite ocazii, amintiri frumoase, despre suflete curioase.

           O fetita m-a intrebat odata de ce oamenii mari zambesc mai putin, si i-am raspuns ca ei au uitat sa aleaga cu inima.In ochii ei mari si verzi, pe care inca ii pastrez in minte, am citit nedumerirea, si n-am stiut sa-i raspund mai mult. M-am gandit la un mod in care, sa invatam impreuna, de ce oamenii mari zambesc...altfel.

           M-am gandit la ursuletul din copilarie, jucaria mea de suflet, pe care o strangeam in brate de fiecare data cand ma simteam singura, suparata, sau speriata. Vazand papusa pe care o tinea in brate, am intrebat-o :

            - Iti iubesti papusa?

            - Da.

            - Cand esti suparata, sau speriata, te face sa te simti mai bine ?

            - Mereu!

          - Daca in locul ei, ar fi o papusa mai noua, mai mare, mai frumoasa, ai iubi-o la fel?

             - Nu. Eu o iubesc pe ea !

         - Asta inseamna ca ai ales-o cu inima. Oamenii mari, uita, uneori, ca este cel mai important sa aleaga cu inima.

           M-am gandit atunci la ursuletul meu, care pentru copilul de atunci, era mult mai mult decat o jucarie. Crescand printre adulti si petrecandu-mi timpul ascultand problemele lor, ursuletul meu reusea mereu, sa ma plaseze in copilarie, acolo unde imi era locul. M-am gandit ca a nu alege cu inima, este ca si cum in dulcea copilarie, un om mare te-ar duce sa-ti cunosti primul ursulet de suflet; si m-am gandit cum ar fi fost ca in locul ursuletului meu, pe care-l fixasem cu privirea de la primul pas facut in magazin, parintii meu mi-ar fi cumparat altul. M-am gandit ca alinarea si curajul, s-ar fi putut transforma in "Mai am si ursuletul asta, care nu-mi spune nimic".

          Am simtit nevoia sa fac legatura intre maturitate si copilarie. Am clasat oamenii din viata mea astfel: jucarii sclipitoare (pe care nu le dorim cu adevarat, dar ne atrag acum, iar dupa putin timp, le vedem inutilitatea in viata noastra), jucarii cotidiene (pe care le iubim, si care chiar daca nu le-am tinut aproape mereu, stim intotdeauna unde le putem gasi), jucarii puzzle (ne invata, ne ajuta sa crestem, sa descoperim noi orizonturi, chiar daca uneori, rolul lor in viata noastra este unul scurt, intotdeauna semnatura lor va ramane gravata in sufletul nostru, pentru ca sunt langa noi, atat cat trebuie), jucarii impuse (care apar in spatiul nostru de joaca in anumite imprejurari, pentru anumit timp, cu care trebuie sa ne jucam de fiecare data cand persoanele care le-au daruit cu mai mult sau mai putin suflet, vin in vizita, dar pe care chiar daca nu le iubim, le respectam, si le pastram); si, bineinteles, jucariile de suflet, pe care le-am ales, sunt ale noastre, alese cu inima, care ne fac fericiti in orice moment.

           Copilaria este o viata. Cred, din tot sufletul, ca drumul nostru este format din doua vieti, intr-una. Copilaria este o viata, iar jucariile ne sunt suflete; iar maturitatea, o alta viata, in care cuvantul "jucarie", capata mii de sensuri derutante si neinsemnate. Ambele vieti, traite cu inima, capata forma fericirii. Noi, suntem jucarii, avem puterea de a da curaj, zambete, si imbratisari dulci!

           

Fara directie

     

      Nu ma intreba cine am fost, si nici cine sunt. Intreaba-ma cine vreau sa fiu, indiferent cat de putine lucruri ti-ar spune asta despre mine. Nu iti va placea ce auzi, caci, spre deosebire de tine, eu admit ca sunt dificila, si nu ma sfiesc sa o si arat. Dincolo de orice cuvant aparent de neinteles, eu stiu ce spun, iar daca nu, stiu ce gandesc. Lasa-ma sa-mi folosesc masca, sa zambesc si sa spun ca nu-mi pasa, pentru ca, intr-adevar, am invatat si sa nu-mi pese. Razi de inocenta mea, si transforma-ma in tot ce-i mai rau, dar mai intai, asculta! 

       Cunosc viata! Nu-mi cere definitii, sau un sir larg de idei, caci daca macar tu le-ai sti, nu ai mai fi aici...Stiu ca viata este cea mai frumoasa lupta, sau cel putin, stiu ca asa ar trebui sa fie, stiu ca imi pot controla o mare parte din viata, dar, spre deosebire de tine, copilul din mine inca stie ca nu poate avea control absolut. Am invatat si ca uneori mai greu decat sa te lupti sa traiesti, este sa te lupti sa vrei sa traiesti. Si mai stiu ca, "sa iubesti", nu tine de mine, sau de tine; de aici, sau de acolo; de atunci, sau de acum. Iubirea este mereu punctuala, doar ceasul nostru este in permanenta stricat.
     Ma rog si visez! Un vis este si fericirea, dar as lupta, poate cu orice lege sa inving realul si sa o aduc in viata mea. Traiesc prin intuitie, viziune si abstract.Iubesc prin arta! Caci puteam invata orice, mai putin sa imblanzesc iubirea! Este iluzia destinului meu, nu cunosc, si nu sunt cunoscuta. Pot lua orice forma a inchipuirii tale, ma poti sculpta in zeci de figurine; deci pot trai si in figurina unui monstru, promit, ca nu ma va mustra constiinta! Dar, tot sculptand, ma vei pierde, si poate, sfaramaturile aruncate au fost ineditul, pe care tu l-ai spulberat incercand sa-ti satisfaci ratiunea. 
       Imi imparti gandurile, inima, sufletul. Esti doar o energie, o unda alba a sufletului meu; esti gandul meu la salvare!  Si-mi pictez sufletul, inima, si gandul; eliberarea , isi revendica dreptul, printre tuse nestudiate, si culori alese doar cu spiritul, fara tehnica, fara cultura, doar intuitie! Esti arta!

Iertare

       

     A venit intr-o dimineata si mi-a aratat daca si cum se va schimba viata mea, daca voi ramane acolo.Cuprinsa de somn si nepasare, am ridicat  capul de pe perna, sa-mi confirm atentia printr-un gest.Mi-a marturisit ca va ramane langa mine, si m-a condus, incetul cu incetul, spre iertare.Mi-am confirmat iertarea pentru a mia oara, dar, fara sa stiu ca astfel, ma iertam pe mine...M-a inselat de atatea ori, si totusi, cum as fi putut sa-mi calc pe inima, sa-mi reneg fericirea, fara sa-i vad, poate pentru ultima data, bratele intinse?Trezita din realitatea mea, in visarea diminetii, speranta si increderea m-au cuprins din nou, si-am continuat sa mergem de mana si in acea zi.

     M-a mangaiat, m-a sprijinit, am zambit si am suferit impreuna.Nu ne intelegeam intru totul.Obisnuiam sa ne plimbam impreuna peste tot, pe plaja, pe carari de munte, prin paduri, sau prin lanuri de grau, iar cand mi se facea foame, sete, sau frica, imi zambea, imi arata cateva drumuri, si imi spunea sa aleg unul.Desi vedeam doar un drum, stiam ca de fiecare data imi arata cel putin doua, si alegeam, nevazutul.

     Nu stiam daca vom ramane impreuna, sau vom separa in doua acelasi drum, ii cunosteam obiceiul de a se ascunde in umbra, asteptandu-mi chemarea, stiam ca ar fi stat langa mine pana la sfarsit, daca as fi fost de acord, dar stiam si ca va continua, totusi, sa ma raneasca din cand in cand...Avea radacinile adanc patrunse in sufletul meu, nu era ploaie, nici vant, nici soare, nici vara; mergand de mana, stiam ca nu este langa mine, ci parte din mine.Si am mai zambit impreuna o zi.Si inca una...

       Este aici, oriunde, si chiar daca ne-am certat din nou, stiu ca-si asteapta chemarea, si ca va veni negresit.Impartim o viata, o punte, sau un infinit...Si nu este o persoana, este doar Credinta.

       

   

Orizontul

       Toti simtim la un moment dat ca apartinem de un grup, un anturaj, o gasca, o societate, cu care ajungem in anumite momente sa ne identificam, simtind cum ne pierdem pe noi, urmand instinctul de turma; toti vrem sa fim la un moment dat in locul unei anumite persoane, toti avem tendinta sa ne dorim ceea ce detin altii.Dar cum ne dam seama ca suntem diferiti, cum identificam diferentele, si cum asemanarile?Ei bine, pentru mine, unul din lucrurile care ma ajuta sa-mi gasesc identitatea cand ma simt pierduta in multime, este viziunea, punctul meu de vedere.

      Viata este adesea incadrata in diferite comparatii.Ce-ar fi ca astazi sa fie o fereastra, un pisc, sau un petec de nisip pe o plaja?Indiferent cat de temporara ar parea locatia...Viziunea asupra vietii, si a laturilor ei ne diferentiaza in mod concret si definitiv, de oricare alta vietuitoare din Univers.Dar, intocmai unui cunoscator al bijuteriilor pretioase, al picturii, sau al muzicii, fiecare va gasi cu totul alte laturi ale firii, in aceeasi fiinta.Nu ne putem identifica cu amprentele, ziua nasterii, sau alte date exacte.Suntem variabili si frumosi, complicati prin simplitatea si naturaletea noastra, vazuti in moduri diferite de catre diverse persoane, sau categorii de persoane.

      Mereu ne vom intreba cum este panorama privita de la fereastra vecinului care, poate nici nu ne saluta, si poate, opus cotidianului, vom avea ocazia sa privim realul dintr-un tablou.

      Cineva a spus candva ca miracolul sta in regula, nu in exceptie, iar de atunci, de fiecare data cand tind sa-mi doresc sa fiu in locul altei persoane, incerc sa-mi amintesc aceasta vorba.Este orizontul meu, iar daca sunt aici, si privesc de aici, inseamna ca aici imi este locul.

      Putem trai in exceptie, dar intotdeauna vom tanji dupa ceea ce numim normalitate, uitand totusi ca, fiecare dintre noi este exceptia.Putem privi iubirea prin ochii urii, dar cine si-ar dori sa o faca?

      E greu, e trist, e ironic, faptul ca ajungem sa ne simtim bine cu noi insine atunci cand punctul culminant al vietii noastre este deja trecut.Este, totusi, superb sentimentul de regasire, si nu avem nevoie nici de flori, nici de prieteni care sa ne spuna "Bun venit!".Avem nevoie doar de noi insine, si de propriul nostru orizont!

De cate ori?

       

    M-am trezit.E dimineata!A cata, oare?De cate ori m-am gandit sa numar diminetile, sau sentimentele cu care m-am trezit?Niciodata.Si puteam sa nu ma trezesc, dar mi-am dorit, si totusi, cand s-a intamplat, nu am dat atentie.M-am intrebat : "Nu este si asta o fericire?", dar nerecunostinta din mine mi-a spus ca e dreptul meu.Sa fie, oare?Ca m-am trezit si-am zambit, sau m-am trezit si am plans, asta stiu, de cate ori insa...n-am numarat.Am primit fericirea de a ma trezi, fara a multumi, fara a privi, macar, cu atentie.Dar astazi, mi-am pus intrebarea : oare este primul moment fericit pe care il primesc fara ca macar sa-l observ, sau sa-l traiesc din plin?Peste cate momente fericite am trecut, oare, noi toti, fara ca macar sa ne constientizam norocul?Si cu toate astea, am realizat fiecare moment nefericit, l-am cantarit si ne-am cerut in conformitate cu el dreptul la fericire, pe care, poate, am trait-o inainte, ca pe o umbra care ne-a insotit in fiecare zi cu soare, dar pe care de prea putine ori am observat-o.
      Voi numara, oare, de acum inainte, diminetile?Putin probabil!Sper doar sa-mi amintesc sa cantaresc si momentele fericite, sa le realizez si sa fiu recunoscatoare pentru ele.In fiecare dimineata avem cate un biletel pe perna.Viata ne sfatuieste in fiecare zi, si poate, intr-o zi, vom avea suficiente biletele citite, incat sa recunoastem fericirea atunci cand o traim.E greu de cunoscut, greu de definit, dar atat de "parte din noi"!
       

Despre extreme si iubire.

     

     Nu am avut curaj sa-mi dezvalui parti reale, si inca nu am, dar ma gandesc ca trebuie sa incep de undeva, sa-mi dezvalui un petec din partea mea nemuritoare; sa fiu, in sfarsit, sincera!Si poate nu doar eu am nevoie sa fiu sincera, e posibil ca altii (1-2, care-mi citesc intamplator blogul) sa gaseasca raspunsul intrebarii lor, oricare ar fi aceea.

       Am tot evitat sa scriu despre iubire.Iubirea este, mai mult decat un sentiment, un instinct fundamental al fiintei, o forta destul de mare incat sa schimbe intreaga existenta a unui om, dar suficient de firava incat sa moara la un singur gest, la fel ca si omul: peste noapte, sau treptat, macinata de nenumarate suferinte, totusi pornind dintr-o singura cauza.Iubirea este boala sau leac, in functie de cum o percepem si dezvoltam.Cine spune ca iubirea nu trebuia gandita, sau chemata?Cine poate spune ca iubirea trebuie doar traita si ca este usor de intretinut?Eu vad iubirea ca prima misiune a omului, prima meserie, pe care o practicam toti, in diferite forme; meserie pe care o incepem inca din momentul primei portii de aer inspirata, si o dezvoltam de-a lungul vietii, ii ascultam secretele, si o cunoastem in acest timp doar cat ne permite puterea noastra de intelegere; limitand cuvantul "iubire" la o anume persoana, sau proclamand acest sentiment ca fiind prezent si responsabil in tot si pentru tot.Din iubire ne scuzam si ne acuzam.Si chiar si in aceste timpuri, sentimentul de iubire exista, dar instinctul nostru de conservare ii schimba periodic viziunea si directia, intocmai ca unui batran mutat din azil in azil.

         Am iubit!, nimic interesant pana aici!Dar am si urat, pana in momentul in care m-am imbolnavit de ura, si m-am vindecat cu iubire.Am avut momente in care am chemat moartea cu toata puterea gandului meu, si am fost aproape sa o ating.Respiram doar cat imi era necesar sa traiesc, rar, iar plamanii goliti de aer imi amortizau parca durerile si raul.Imi simteam corpul ca pe temnita celei mai funebre inchisori, iar sufletul murdarit si infectat de mizeria si lighioanele fata de care nu aveam nici un fel de aparare.

   Am trait, in cele din urma, ducand o lupta continua a rationamentului asupra instinctului de autodistrugere.A trebuit sa invat sa traiesc in felul meu, nu dupa placul celor din jurul meu.A trebuit sa-mi invat corpul sa accepte din nou viata.Si spun, cu toata sinceritatea ca nu a fost de ajuns sa vreau sa traiesc; m-am ridicat din prapastie numai dorind totul....Absurd?Ei bine, pana si TOTUL difera de la om la om.Nu sunt cea mai buna , si poate ca nici nu voi ajunge; dar in cateva randuri, scrise mai mult sau mai putin cu rationament sanatos, si in cateva modele de pantofi, chiar asa cum suna, este ascuns un secret, un sentiment, o viata.O personalitate cenzurata.

       TOTUL este si el variabil, dar merita lupta pentru el, pentru ca in spatele fiecarui "eu am totul" , se afla intotdeauna ori o minciuna, ori o lupta crunta, si fiecarui "eu am totul", ii urmeaza un adaos, sau o aspiratie la un "TOTUL" diferit!

         

          

Frica

        Unele lucruri nu se schimba niciodata!Treci prin viata, iar in fiecare moment iti negi categoric temerile anterioare, sustinandu-ti cu ardoare noul caracter, de neinvins.Si vine atunci momentul cand, impiedicat de-o piatra, iti revine pana si frica de intuneric din copilarie, teroarea monstrilor puerili, este, poate intr-o secunda, din nou langa tine.Te inconjori cu pete de culori, pe tine si tot ce ai imprejur, sperand ca ai sa spulberi frica de nimic, dar culorile incep parca sa te sperie si mai tare.Nu vrei nimic, preferi sa privesti pasiv totul, fiind doar un spectator al destinului, ascuns, timid, dupa cortine, intr-un loc in care sa nu fie nici macar alti spectatori, intr-un ultim duel cu tine insuti.Te sperii apoi de inchipuirea mintii tale, si, deschizand ochii, realizezi cum te afli de fapt intr-o padure intunecata, iar acum, nici copacii nu te privesc.Te sperii, si parca ai fugi pe prima scena, la prima lumina, ai intra, parca, in primul tablou, ba chiar si in prima imitatie.Te sperie biletul spre anonimat, si il rupi, in speranta ca te vei trezi, poate, chiar si un felinar, luminand o strada, sau chiar si un bec intr-un anumit de depozit, nu-ti pasa, vrei sa luminezi, vrei ca lumea sa vada prin tine...alta lume.
       Si asa realizezi cum te tot trezesti de sute de ori, de fiecare data in alta schita, in alt tablou, intr-un vechi intuneric, sau intr-o noua lumina.E greu sa crezi ca te-ai trezit cu adevarat, dupa atatea tresariri, sclipiri de lumina, nu ai cum sa stii care este veritabilul.Cum poti suprapune realitatea peste dorinte?Cat sange rece ti-ar trebui sa o faci?Dar totusi te trezesti de fiecare data, si chiar daca nu vezi, tocmai ai pictat mii de tablouri, esti un artist, si stralucesti din nou.Sa fie poate un vis?E doar o intunecata meditatie, ma joc cu mintea ta, si chiar daca n-o vei recunoaste ca o fac, nu vei putea sa negi tablourile pictate, fotografiile facute, sau rolul pe care ai simtit neaparat nevoia sa-l joci, iar frica, daca nu ai simtit-o, ai vazut-o!Un joc al viziunii, un inventar ar dorintelor si al temerilor.Iar eu, in imaginatia mea nebuna, am mai construit o lume!

Dansand printre zambete

           Ploaia ne aminteşte adesea de copilărie, de zâmbete şi lacrimi inocente, când răul însemna să nu poţi ieşi la joacă, să te juleşti la coborârea dintr-un copac, sau să se spargă mingea.Zâmbetele copilăriei dăinuiesc în sufletele noastre până în ultima clipă a vieţii, îndulcindu-ne gândurile în cele mai întunecate momente, când parcă tot tindem să o chemăm din nou pe mama, să ne cuprindă în braţele atât de protectoare şi de sigure.Încetam să fim copii, luptându-ne cu imaturitatea, de care ne minţim mereu că am scăpat, şi despre care afirmăm întotdeauna că o vrem înapoi, ascunzând prezenţa ei.

         Trecem pe lângă câte un parc, zâmbind, sau încruntaţi, fiind bucuroşi amintindu-ne, nu de copiii noştri, sau copii dragi nouă, ci de noi înşine; sau deranjaţi de zgomot, neştiind însa că adevărata durere stă în dorul de-a ţipa, râde sau plânge în leagănul vieţii, copilăria!

            Afirmăm fiecare frază de genul "Să nu uităm să fim copii!", şi ne lăsăm purtaţi de caruselul vieţii, de dorul de părinţi, şi de râsetele încrustate de griji ale unei lumi simple, o lume frumoasă, pe care o îmbracăm adesea cu cele mai excentrice haine, sfarşind prin a ne plânge de greutatea lor.

            Suntem adulţi, într-o lume plină de magia în care maturitatea nu ne mai lasă să credem, captivi sau liberi, realizaţi sau pierduţi undeva, pe drum, in realitatea noastră fantasmică.Avem în ce să credem, iar realitatea este rezultatul gândirii noastre, a tuturor, uniţi sau nu, aici şi oriunde!Dansăm printre zâmbete, şi dacă noi nu realizăm, avem totuşi un suflet care zâmbeşte, trăieşte, şi, independent de noi, nu judecă.Un suflet care ştie răspunsurile, care a avut răbdare să asculte povestea din spatele realităţii!

Petale sau spini

       O seara friguroasa, placuta, desi furtuna pare sa lipseasca.Cum am mai spus, intunericul, furtuna, ceata, imi par, pe cat de nepatruns, pe atat de graitoare.Nu orice inseamna obscur, duce la durere, iar intunericul imi incurajeaza ochii intr-atat incat, atunci cand zaresc lumina, brusc, nu mai pot vedea altceva.Ca si in viata, orice umbra, oricat de inspaimantatoare, iti arata ca lumina este aproape, te protejeaza, stie cand trebuie sa intervina in viata ta si cum.

         Nu privesc viitorul, nici trecutul, dar aud replicile si chiar sunetele intamplarilor, specifice unui film pe care, fiind ocupata cu altceva, nu pot sa-l vad.Se desfasoara in dreptul meu, e nevoie doar sa intorc capul....Dar nu!Nestiind exact in ce consta ocupatia mea de-a trai, fara sa am timp sa-mi intorc capul spre filmul al carui inceput il cunosc replica cu replica, ma las invaluita in prezent, incercand subtil sa-i cunosc finalul, imi pastrez privirea ferma in prezentul solicitant, dar frumos prin simpla prezenta.Toate sunt la locul lor, scenariul este bine pus la punct, iar aceasta certitudine ma pastreaza atenta la ocupatia mea.Singurul film pe care nu trebuie sa il vad pana la sfarsit.Singurul film care detine secretul suprem.Singurul profesor, caruia pot doar sa-i ascult indrumarile, legata la ochi.

         Lasandu-ma pacalita de ideea ca ma cunosc intru totul, imi anticipez reactiile in instinct, avand parte aproape de fiecare sentiment, in fiecare moment al vietii, dar pastrandu-mi mintea limpede, aici, acum!Sunt, acum, un buchet de sentimente, neales, deloc rafinat, semanand mai degraba cu o adunatura neglijenta de flori neasortate, de tot felul, si o multime de buruieni, si de spini.Departe de a ma descuraja, inaintez in lume, si in timp, fara sa-mi dau seama, de la secunda la secunda, avand impresia ca stagnez.Ma bucur de aer, si ma gandesc ca totusi, contrar a mii de ganduri anterioare, dar in tandem cu alte mii, Pamantul e departe de a se narui, este inca tanar, respira, zambeste, se tranforma si da viata neincetat, fara sa se usuce.Nu gandeste niciodata egoist, nu are orgolii de aparat, nici mandrie, nume, sau pozitie de varf, este mereu maltratat si prea putin pretuit, si totusi zmbeste!Zambeste pentru ca isi cunoaste puterea, este superior si indispensabil.Si totusi, daca am si folosi ochii deschisi privind, in jurul nostru, am putea vedea Pamantul, peste tot, in oameni.Tind uneori sa cred ca oamenii dragi noua care au plecat,  nu ne-au parasit, ci, primind secretul, au devenit una cu Pamantul.

            Asta simt acum, si, maine, sau poate peste o secunda o sa gandesc altfel, o sa-mi primesc raspunsul gandurilor mele, corect sau gresit.Maine din buchetul dezordonat,  poate voi lasa doar o floare, iar in ziua ce urmeaza, poate voi dori sa vad un cactus, ca mai apoi, in alta zi, sa primesc cel mai frumos buchet.Universul este infinit, iar florile, fiind sentimentele si trairile, vor veni  toate in anumite momente ale vietii, ca si oamenii : rele si bune, rele sau bune, multe sau putine....

             Vor ramane totusi, flori!

Nicaieri...de niciunde

          Ciudat cum gandurile isi pierd din intensitate cand prind forma!Sentimente si trairi, scrise, planse, si strigate, se pierd pe o foaie in anonimat.Pierdem zile si nopti scriind jurnale, scriind povesti, scriind articole,scriind stari, despre noi, despre ceilalti, despre lume...apoi, le aruncam, in memoria noastra.Nu pe toate, dar cel putin majoritatea!Pana intr-o zi, cand, cu pofta sufleteasca le redeschidem, nu inainte de a le sterge de praf, indiferent ca se afla in memoria unui computer, sau pe un carnet vechi, si, ce facem?Le renegam.Propriile noastre trairi sunt renegate, privite cu regret si jena.

       Avem lucruri cu care ne mandrim, si, in loc sa le lasam in urma, in umbrele trecutului caruia apartin, le reactualizam, si le retraim la nesfarsit, pierzand esenta lucrurilor noi din viata noastra.Avem trairi, care, desi ar trebui sa fie inradacinate in prezent, le tot punem pe seama trecutului.Pana cand ne trezim, brusc, intr-un amalgam de senzatii injositoare, si, recitindu-ne trecutul, radem sau ne rusinam, plangem, sau ne mandrim.Pierdem prezentul atat de scump, care, cand va deveni trecut, nu va mai putea fi schimbat niciodata.In orgoliul nostru uitam ca mai tarziu, vom rade sau ne vom jena de ceea ce facem acum, la fel cum procedam acum, cu trecutul nostru.Drumul spre evolutie este scris cu greseli, drumul spre iubire, e scris cu lacrimi, iar drumul spre succes, e scris cu esecuri  si uneori, decaderi.Si de ce ar trebui sa ne amintim de unde am plecat?Pentru ca daca drumul din care am pornit ar fi fost altul, si destinatia ar fi fost diferita.Nu pretuim prezentul, si, ajungem sa regretam ca am facut o anumita facultate, ca ne-am indreptat spre o anumita meserie, ca am trait ani buni in casa cu o persoana, care, poate, nici nu trebuia sa se afle in viata noastra.Ne concentram prea mult sa nu repetam greselile trecutului, gandindu-ne la viitor, si ignorand tot ce avem mai real, si mai palpabil : prezentul.

          Si care poate fi senzatia cand ne trezim peste ani niciunde, facand cine mai stie de cand, ceva ce nu am vrut niciodata, si la care cel mai probabil nu ne pricepem, lamentandu-ne viata, si uitand adevaratul scop pe care il aveam cand am plecat la drum?

         Cam care ne va fi uimirea cand vom vedea ca traim ca nomazii, intr-un pamant al nimanui de-al nostru, nemaistiind nici macar ce sange ne curge prin vene?Cum vom privi, oare, ignoranta cu care copiii nostri ne vor trata, ca nu am fost acolo, cine stie cand, unde, si de ce?

   Vom arunca descurajati vina pe soarta, societate, politica, si generatii nerecunoscatoare.Ne vom victimiza, si ne vom plange de mila, spunand ca am muncit ca niste caini, o viata intreaga, pentru nimic.Ne vom acuza unii pe altii, aruncand vina incoace si incolo, dupa propriul confort.

       E momentul sa facem ceva pentru parintii nostri, pentru copiii nostri, pentru prietenii nostri, si pentru ce am vrea sa iubim, dar nu credem ca merita, si anume, tara, prieteni, iubiti, dusmani, colegi, vecini, totul!E momentul...sa traim momentul!Poate ca il vom trai niciunde, fara a o face intr-un fel special, singuri, sau cu oameni, oameni dragi, sau dusmani, dar macar sa incepem sa fim constienti de viata si de faptele noastre.Sa incetam sa gandim in functie de trecut, sa anticipam in functie de prezent, si sa fim...in functie de viitor!!           

         

Echilibrul

    Mereu vorbim despre trecut, cu toate ca nu mai exista, desertul simturilor noastre i-a astupat gustul, mirosul, nici macar nu il mai poate vedea clar, cu atat mai putin sa il atinga, au mai ramas doar scoarta si vazduhul, asa ca, de ce sa plangem ceva ce nu exista?

    Dar pentru ce totul?Trecutul siret a tot stapanit viata, de-a lungul secolelor insamantandu-ne mintea cu conceptul lipsei trecutului si prezentului.

    De unde sa iau materiale, sa construiesc lumea, cand mai mult de jumatate de omenire isi sculpteaza cu violenta intreaga existenta pana o transforma intr-o energie fragila, suflata de orice rafala de vant strecurata, o pana izbita de ziduri?

    Sa nu ma mai intrebe ploaia rece, rece cum sunt toate in lume astazi, ploaia care abia m-a zarit printr-un colt de fereastra, ploaia care nu a atins decat porii mei, nu si sangele; sa nu ma intrebe nimic, si sa nu ma judece, ca printr-o pata de fereastra si-o crapatura de zid, nu-mi poate vedea miezul!

    Sa nu ma acuze vantul, c-am stat in bataia lui!Sa nu ma mai cheme spre purtare, cand de atatea ori m-a izbit de ziduri.

    Soarele, care asemenea fiintei rationale, te incalzeste de la distanta, dar de aproape iti arde corpul, templul de pamant, pe care il purtam ca pe un strai, crezand in carpituri si schimburi; sa nu ma mai impinga in vantul schimbator cand el ma priveste de sus, din departare, ca pe ceva pipernicit, mult prea usor de zdrobit.

     Nici Luna sa nu ma mai intrebe de vorba, daca stie ca va fugi dupa prima stea, la primul zvon de lumina!

    Doar Pamantul care ma poarta, Universul care ma tot vindeca, doar ei, cei care ma fac sa renasc, imi inteleg rabdarea si nerabdarea, doar ei au cheia mentalului meu imbacsit de praf de ganduri, particule de griji, dar poleit cu idealuri si incrustat cu vointa!

Salturi prin greseli si secole...

          În ultima vreme se tot vorbeşte despre secolul vitezei,despre efectele lui asupra omului,iar asta mă face să mă întreb cum vor sta lucrurile în sec XXII.Dăm vina pe rotaţiile pământului pentru greşelile umane,raţionale,care,deşi sunt cam aceleaşi în esenţă,ne uimesc tot mai mult,prin detalii.Faptul că gândim repede,mâncăm repede,iubim repede;dar totuşi uitarea...Se ascunde undeva în timp.Întotdeauna!
         În drumul către superficialitate,ducem un razboi între sexe,vorbind tot timpul despre cum erau în trecut bărbaţii,femeile,societatea,natura,oamenii,tot!Realizăm cu greu că dragostea,în principiu,s-a pierdut în societate,în egalitate şi concurenţă.Nu în femeie,nu în bărbat,ci în vina fiecăruia dintre noi,în dependenţa de independenţă.Bărbaţii s-au schimbat?Este vina femeilor!Femeile s-au schimbat?Este vina bărbaţilor!Copiii noştri se vor schimba...Pe cine vom da vina?Pe societate!O societate întreaga care lucrează cu discreţie,provoacă confuzie şi neîntelegeri.Când vorbim,punem preţ pe imagine,renegăm puterea cuvântului,dând vina pe bietul Pământ,care, încercând să ne ţină o lecţie despre dărnicie şi valori,încă ne mai ţine.Suntem chiriaşi în viaţa personală,proprietari în viaţa celor dragi,şi musafiri în propriile inimi.Deţinem controlul.Un control bolnav care ne seacă de eternitate şi ne leagă de moment.O rafală raţională care ne loveşte,ne scufundă în conştiinţă,ne afundă în vină.Pierdem principii de viaţă în favoarea principiilor de imagine.Unde ajungem?
         De ce pretindem să fim aceiaşi într-o lume care se tot schimbă?Ne aşteptăm să iubim la fel,să trăim la fel,să ne păstrăm originea iniţială intactă?