Orizontul

       Toti simtim la un moment dat ca apartinem de un grup, un anturaj, o gasca, o societate, cu care ajungem in anumite momente sa ne identificam, simtind cum ne pierdem pe noi, urmand instinctul de turma; toti vrem sa fim la un moment dat in locul unei anumite persoane, toti avem tendinta sa ne dorim ceea ce detin altii.Dar cum ne dam seama ca suntem diferiti, cum identificam diferentele, si cum asemanarile?Ei bine, pentru mine, unul din lucrurile care ma ajuta sa-mi gasesc identitatea cand ma simt pierduta in multime, este viziunea, punctul meu de vedere.

      Viata este adesea incadrata in diferite comparatii.Ce-ar fi ca astazi sa fie o fereastra, un pisc, sau un petec de nisip pe o plaja?Indiferent cat de temporara ar parea locatia...Viziunea asupra vietii, si a laturilor ei ne diferentiaza in mod concret si definitiv, de oricare alta vietuitoare din Univers.Dar, intocmai unui cunoscator al bijuteriilor pretioase, al picturii, sau al muzicii, fiecare va gasi cu totul alte laturi ale firii, in aceeasi fiinta.Nu ne putem identifica cu amprentele, ziua nasterii, sau alte date exacte.Suntem variabili si frumosi, complicati prin simplitatea si naturaletea noastra, vazuti in moduri diferite de catre diverse persoane, sau categorii de persoane.

      Mereu ne vom intreba cum este panorama privita de la fereastra vecinului care, poate nici nu ne saluta, si poate, opus cotidianului, vom avea ocazia sa privim realul dintr-un tablou.

      Cineva a spus candva ca miracolul sta in regula, nu in exceptie, iar de atunci, de fiecare data cand tind sa-mi doresc sa fiu in locul altei persoane, incerc sa-mi amintesc aceasta vorba.Este orizontul meu, iar daca sunt aici, si privesc de aici, inseamna ca aici imi este locul.

      Putem trai in exceptie, dar intotdeauna vom tanji dupa ceea ce numim normalitate, uitand totusi ca, fiecare dintre noi este exceptia.Putem privi iubirea prin ochii urii, dar cine si-ar dori sa o faca?

      E greu, e trist, e ironic, faptul ca ajungem sa ne simtim bine cu noi insine atunci cand punctul culminant al vietii noastre este deja trecut.Este, totusi, superb sentimentul de regasire, si nu avem nevoie nici de flori, nici de prieteni care sa ne spuna "Bun venit!".Avem nevoie doar de noi insine, si de propriul nostru orizont!

De cate ori?

       

    M-am trezit.E dimineata!A cata, oare?De cate ori m-am gandit sa numar diminetile, sau sentimentele cu care m-am trezit?Niciodata.Si puteam sa nu ma trezesc, dar mi-am dorit, si totusi, cand s-a intamplat, nu am dat atentie.M-am intrebat : "Nu este si asta o fericire?", dar nerecunostinta din mine mi-a spus ca e dreptul meu.Sa fie, oare?Ca m-am trezit si-am zambit, sau m-am trezit si am plans, asta stiu, de cate ori insa...n-am numarat.Am primit fericirea de a ma trezi, fara a multumi, fara a privi, macar, cu atentie.Dar astazi, mi-am pus intrebarea : oare este primul moment fericit pe care il primesc fara ca macar sa-l observ, sau sa-l traiesc din plin?Peste cate momente fericite am trecut, oare, noi toti, fara ca macar sa ne constientizam norocul?Si cu toate astea, am realizat fiecare moment nefericit, l-am cantarit si ne-am cerut in conformitate cu el dreptul la fericire, pe care, poate, am trait-o inainte, ca pe o umbra care ne-a insotit in fiecare zi cu soare, dar pe care de prea putine ori am observat-o.
      Voi numara, oare, de acum inainte, diminetile?Putin probabil!Sper doar sa-mi amintesc sa cantaresc si momentele fericite, sa le realizez si sa fiu recunoscatoare pentru ele.In fiecare dimineata avem cate un biletel pe perna.Viata ne sfatuieste in fiecare zi, si poate, intr-o zi, vom avea suficiente biletele citite, incat sa recunoastem fericirea atunci cand o traim.E greu de cunoscut, greu de definit, dar atat de "parte din noi"!
       

Despre extreme si iubire.

     

     Nu am avut curaj sa-mi dezvalui parti reale, si inca nu am, dar ma gandesc ca trebuie sa incep de undeva, sa-mi dezvalui un petec din partea mea nemuritoare; sa fiu, in sfarsit, sincera!Si poate nu doar eu am nevoie sa fiu sincera, e posibil ca altii (1-2, care-mi citesc intamplator blogul) sa gaseasca raspunsul intrebarii lor, oricare ar fi aceea.

       Am tot evitat sa scriu despre iubire.Iubirea este, mai mult decat un sentiment, un instinct fundamental al fiintei, o forta destul de mare incat sa schimbe intreaga existenta a unui om, dar suficient de firava incat sa moara la un singur gest, la fel ca si omul: peste noapte, sau treptat, macinata de nenumarate suferinte, totusi pornind dintr-o singura cauza.Iubirea este boala sau leac, in functie de cum o percepem si dezvoltam.Cine spune ca iubirea nu trebuia gandita, sau chemata?Cine poate spune ca iubirea trebuie doar traita si ca este usor de intretinut?Eu vad iubirea ca prima misiune a omului, prima meserie, pe care o practicam toti, in diferite forme; meserie pe care o incepem inca din momentul primei portii de aer inspirata, si o dezvoltam de-a lungul vietii, ii ascultam secretele, si o cunoastem in acest timp doar cat ne permite puterea noastra de intelegere; limitand cuvantul "iubire" la o anume persoana, sau proclamand acest sentiment ca fiind prezent si responsabil in tot si pentru tot.Din iubire ne scuzam si ne acuzam.Si chiar si in aceste timpuri, sentimentul de iubire exista, dar instinctul nostru de conservare ii schimba periodic viziunea si directia, intocmai ca unui batran mutat din azil in azil.

         Am iubit!, nimic interesant pana aici!Dar am si urat, pana in momentul in care m-am imbolnavit de ura, si m-am vindecat cu iubire.Am avut momente in care am chemat moartea cu toata puterea gandului meu, si am fost aproape sa o ating.Respiram doar cat imi era necesar sa traiesc, rar, iar plamanii goliti de aer imi amortizau parca durerile si raul.Imi simteam corpul ca pe temnita celei mai funebre inchisori, iar sufletul murdarit si infectat de mizeria si lighioanele fata de care nu aveam nici un fel de aparare.

   Am trait, in cele din urma, ducand o lupta continua a rationamentului asupra instinctului de autodistrugere.A trebuit sa invat sa traiesc in felul meu, nu dupa placul celor din jurul meu.A trebuit sa-mi invat corpul sa accepte din nou viata.Si spun, cu toata sinceritatea ca nu a fost de ajuns sa vreau sa traiesc; m-am ridicat din prapastie numai dorind totul....Absurd?Ei bine, pana si TOTUL difera de la om la om.Nu sunt cea mai buna , si poate ca nici nu voi ajunge; dar in cateva randuri, scrise mai mult sau mai putin cu rationament sanatos, si in cateva modele de pantofi, chiar asa cum suna, este ascuns un secret, un sentiment, o viata.O personalitate cenzurata.

       TOTUL este si el variabil, dar merita lupta pentru el, pentru ca in spatele fiecarui "eu am totul" , se afla intotdeauna ori o minciuna, ori o lupta crunta, si fiecarui "eu am totul", ii urmeaza un adaos, sau o aspiratie la un "TOTUL" diferit!

         

          

Frica

        Unele lucruri nu se schimba niciodata!Treci prin viata, iar in fiecare moment iti negi categoric temerile anterioare, sustinandu-ti cu ardoare noul caracter, de neinvins.Si vine atunci momentul cand, impiedicat de-o piatra, iti revine pana si frica de intuneric din copilarie, teroarea monstrilor puerili, este, poate intr-o secunda, din nou langa tine.Te inconjori cu pete de culori, pe tine si tot ce ai imprejur, sperand ca ai sa spulberi frica de nimic, dar culorile incep parca sa te sperie si mai tare.Nu vrei nimic, preferi sa privesti pasiv totul, fiind doar un spectator al destinului, ascuns, timid, dupa cortine, intr-un loc in care sa nu fie nici macar alti spectatori, intr-un ultim duel cu tine insuti.Te sperii apoi de inchipuirea mintii tale, si, deschizand ochii, realizezi cum te afli de fapt intr-o padure intunecata, iar acum, nici copacii nu te privesc.Te sperii, si parca ai fugi pe prima scena, la prima lumina, ai intra, parca, in primul tablou, ba chiar si in prima imitatie.Te sperie biletul spre anonimat, si il rupi, in speranta ca te vei trezi, poate, chiar si un felinar, luminand o strada, sau chiar si un bec intr-un anumit de depozit, nu-ti pasa, vrei sa luminezi, vrei ca lumea sa vada prin tine...alta lume.
       Si asa realizezi cum te tot trezesti de sute de ori, de fiecare data in alta schita, in alt tablou, intr-un vechi intuneric, sau intr-o noua lumina.E greu sa crezi ca te-ai trezit cu adevarat, dupa atatea tresariri, sclipiri de lumina, nu ai cum sa stii care este veritabilul.Cum poti suprapune realitatea peste dorinte?Cat sange rece ti-ar trebui sa o faci?Dar totusi te trezesti de fiecare data, si chiar daca nu vezi, tocmai ai pictat mii de tablouri, esti un artist, si stralucesti din nou.Sa fie poate un vis?E doar o intunecata meditatie, ma joc cu mintea ta, si chiar daca n-o vei recunoaste ca o fac, nu vei putea sa negi tablourile pictate, fotografiile facute, sau rolul pe care ai simtit neaparat nevoia sa-l joci, iar frica, daca nu ai simtit-o, ai vazut-o!Un joc al viziunii, un inventar ar dorintelor si al temerilor.Iar eu, in imaginatia mea nebuna, am mai construit o lume!

Dansand printre zambete

           Ploaia ne aminteşte adesea de copilărie, de zâmbete şi lacrimi inocente, când răul însemna să nu poţi ieşi la joacă, să te juleşti la coborârea dintr-un copac, sau să se spargă mingea.Zâmbetele copilăriei dăinuiesc în sufletele noastre până în ultima clipă a vieţii, îndulcindu-ne gândurile în cele mai întunecate momente, când parcă tot tindem să o chemăm din nou pe mama, să ne cuprindă în braţele atât de protectoare şi de sigure.Încetam să fim copii, luptându-ne cu imaturitatea, de care ne minţim mereu că am scăpat, şi despre care afirmăm întotdeauna că o vrem înapoi, ascunzând prezenţa ei.

         Trecem pe lângă câte un parc, zâmbind, sau încruntaţi, fiind bucuroşi amintindu-ne, nu de copiii noştri, sau copii dragi nouă, ci de noi înşine; sau deranjaţi de zgomot, neştiind însa că adevărata durere stă în dorul de-a ţipa, râde sau plânge în leagănul vieţii, copilăria!

            Afirmăm fiecare frază de genul "Să nu uităm să fim copii!", şi ne lăsăm purtaţi de caruselul vieţii, de dorul de părinţi, şi de râsetele încrustate de griji ale unei lumi simple, o lume frumoasă, pe care o îmbracăm adesea cu cele mai excentrice haine, sfarşind prin a ne plânge de greutatea lor.

            Suntem adulţi, într-o lume plină de magia în care maturitatea nu ne mai lasă să credem, captivi sau liberi, realizaţi sau pierduţi undeva, pe drum, in realitatea noastră fantasmică.Avem în ce să credem, iar realitatea este rezultatul gândirii noastre, a tuturor, uniţi sau nu, aici şi oriunde!Dansăm printre zâmbete, şi dacă noi nu realizăm, avem totuşi un suflet care zâmbeşte, trăieşte, şi, independent de noi, nu judecă.Un suflet care ştie răspunsurile, care a avut răbdare să asculte povestea din spatele realităţii!

Petale sau spini

       O seara friguroasa, placuta, desi furtuna pare sa lipseasca.Cum am mai spus, intunericul, furtuna, ceata, imi par, pe cat de nepatruns, pe atat de graitoare.Nu orice inseamna obscur, duce la durere, iar intunericul imi incurajeaza ochii intr-atat incat, atunci cand zaresc lumina, brusc, nu mai pot vedea altceva.Ca si in viata, orice umbra, oricat de inspaimantatoare, iti arata ca lumina este aproape, te protejeaza, stie cand trebuie sa intervina in viata ta si cum.

         Nu privesc viitorul, nici trecutul, dar aud replicile si chiar sunetele intamplarilor, specifice unui film pe care, fiind ocupata cu altceva, nu pot sa-l vad.Se desfasoara in dreptul meu, e nevoie doar sa intorc capul....Dar nu!Nestiind exact in ce consta ocupatia mea de-a trai, fara sa am timp sa-mi intorc capul spre filmul al carui inceput il cunosc replica cu replica, ma las invaluita in prezent, incercand subtil sa-i cunosc finalul, imi pastrez privirea ferma in prezentul solicitant, dar frumos prin simpla prezenta.Toate sunt la locul lor, scenariul este bine pus la punct, iar aceasta certitudine ma pastreaza atenta la ocupatia mea.Singurul film pe care nu trebuie sa il vad pana la sfarsit.Singurul film care detine secretul suprem.Singurul profesor, caruia pot doar sa-i ascult indrumarile, legata la ochi.

         Lasandu-ma pacalita de ideea ca ma cunosc intru totul, imi anticipez reactiile in instinct, avand parte aproape de fiecare sentiment, in fiecare moment al vietii, dar pastrandu-mi mintea limpede, aici, acum!Sunt, acum, un buchet de sentimente, neales, deloc rafinat, semanand mai degraba cu o adunatura neglijenta de flori neasortate, de tot felul, si o multime de buruieni, si de spini.Departe de a ma descuraja, inaintez in lume, si in timp, fara sa-mi dau seama, de la secunda la secunda, avand impresia ca stagnez.Ma bucur de aer, si ma gandesc ca totusi, contrar a mii de ganduri anterioare, dar in tandem cu alte mii, Pamantul e departe de a se narui, este inca tanar, respira, zambeste, se tranforma si da viata neincetat, fara sa se usuce.Nu gandeste niciodata egoist, nu are orgolii de aparat, nici mandrie, nume, sau pozitie de varf, este mereu maltratat si prea putin pretuit, si totusi zmbeste!Zambeste pentru ca isi cunoaste puterea, este superior si indispensabil.Si totusi, daca am si folosi ochii deschisi privind, in jurul nostru, am putea vedea Pamantul, peste tot, in oameni.Tind uneori sa cred ca oamenii dragi noua care au plecat,  nu ne-au parasit, ci, primind secretul, au devenit una cu Pamantul.

            Asta simt acum, si, maine, sau poate peste o secunda o sa gandesc altfel, o sa-mi primesc raspunsul gandurilor mele, corect sau gresit.Maine din buchetul dezordonat,  poate voi lasa doar o floare, iar in ziua ce urmeaza, poate voi dori sa vad un cactus, ca mai apoi, in alta zi, sa primesc cel mai frumos buchet.Universul este infinit, iar florile, fiind sentimentele si trairile, vor veni  toate in anumite momente ale vietii, ca si oamenii : rele si bune, rele sau bune, multe sau putine....

             Vor ramane totusi, flori!

Nicaieri...de niciunde

          Ciudat cum gandurile isi pierd din intensitate cand prind forma!Sentimente si trairi, scrise, planse, si strigate, se pierd pe o foaie in anonimat.Pierdem zile si nopti scriind jurnale, scriind povesti, scriind articole,scriind stari, despre noi, despre ceilalti, despre lume...apoi, le aruncam, in memoria noastra.Nu pe toate, dar cel putin majoritatea!Pana intr-o zi, cand, cu pofta sufleteasca le redeschidem, nu inainte de a le sterge de praf, indiferent ca se afla in memoria unui computer, sau pe un carnet vechi, si, ce facem?Le renegam.Propriile noastre trairi sunt renegate, privite cu regret si jena.

       Avem lucruri cu care ne mandrim, si, in loc sa le lasam in urma, in umbrele trecutului caruia apartin, le reactualizam, si le retraim la nesfarsit, pierzand esenta lucrurilor noi din viata noastra.Avem trairi, care, desi ar trebui sa fie inradacinate in prezent, le tot punem pe seama trecutului.Pana cand ne trezim, brusc, intr-un amalgam de senzatii injositoare, si, recitindu-ne trecutul, radem sau ne rusinam, plangem, sau ne mandrim.Pierdem prezentul atat de scump, care, cand va deveni trecut, nu va mai putea fi schimbat niciodata.In orgoliul nostru uitam ca mai tarziu, vom rade sau ne vom jena de ceea ce facem acum, la fel cum procedam acum, cu trecutul nostru.Drumul spre evolutie este scris cu greseli, drumul spre iubire, e scris cu lacrimi, iar drumul spre succes, e scris cu esecuri  si uneori, decaderi.Si de ce ar trebui sa ne amintim de unde am plecat?Pentru ca daca drumul din care am pornit ar fi fost altul, si destinatia ar fi fost diferita.Nu pretuim prezentul, si, ajungem sa regretam ca am facut o anumita facultate, ca ne-am indreptat spre o anumita meserie, ca am trait ani buni in casa cu o persoana, care, poate, nici nu trebuia sa se afle in viata noastra.Ne concentram prea mult sa nu repetam greselile trecutului, gandindu-ne la viitor, si ignorand tot ce avem mai real, si mai palpabil : prezentul.

          Si care poate fi senzatia cand ne trezim peste ani niciunde, facand cine mai stie de cand, ceva ce nu am vrut niciodata, si la care cel mai probabil nu ne pricepem, lamentandu-ne viata, si uitand adevaratul scop pe care il aveam cand am plecat la drum?

         Cam care ne va fi uimirea cand vom vedea ca traim ca nomazii, intr-un pamant al nimanui de-al nostru, nemaistiind nici macar ce sange ne curge prin vene?Cum vom privi, oare, ignoranta cu care copiii nostri ne vor trata, ca nu am fost acolo, cine stie cand, unde, si de ce?

   Vom arunca descurajati vina pe soarta, societate, politica, si generatii nerecunoscatoare.Ne vom victimiza, si ne vom plange de mila, spunand ca am muncit ca niste caini, o viata intreaga, pentru nimic.Ne vom acuza unii pe altii, aruncand vina incoace si incolo, dupa propriul confort.

       E momentul sa facem ceva pentru parintii nostri, pentru copiii nostri, pentru prietenii nostri, si pentru ce am vrea sa iubim, dar nu credem ca merita, si anume, tara, prieteni, iubiti, dusmani, colegi, vecini, totul!E momentul...sa traim momentul!Poate ca il vom trai niciunde, fara a o face intr-un fel special, singuri, sau cu oameni, oameni dragi, sau dusmani, dar macar sa incepem sa fim constienti de viata si de faptele noastre.Sa incetam sa gandim in functie de trecut, sa anticipam in functie de prezent, si sa fim...in functie de viitor!!